jeudi 17 septembre 2009

A fi sau a nu fi femeie

Era una din zilele obişnuite pe care le petreceam în faţa blocului, jucându-mă fie „de-a aeroportul”, purtând pe umăr poşeta din piele albă, cu toartă maro, a mamei mele, de care aceasta s-a văzut nevoită să se despartă, pe nepusă masă, în ziua când eu am decis că îmi place prea mult ca să nu fie a mea, fie de-a sora mai mare, tirană din naştere, care îşi trimitea „sclavul” la munci repetate şi extenuante, toate în folosul ei şi numai al ei.

Nu ştiu în ce rol m-a surprins momentul despre care vreau să povestesc, dar oricare ar fi fost acela, este fără doar şi poate irelevant. În ciuda temperamentului exploziv ce mi-a devenit stigmat pe toată perioada anilor următori şi până în prezent – îmi simt eticheta din frunte şi-i al naibii de incomodă, mai ales atunci când încerc să ma justific pentru reacţii şi cuvinte înţelese greşit – copilul ce am fost cândva s-a învârtit mereu în jurul blocului, în aria delimitată de nişte părinţi moderat grijulii, fapt pentru care m-am simţit datoare să le dau ascultare, pentru că oricum am avut parte de mult mai multă libertate decât ceilalţi copii. Interesantă strategie, trebuie să recunosc, căci surplusul de libertate acordat unui puşti, cu care acesta nu are ce face, căci el le lipseşte prietenilor de joacă, este exact ceea ce el are nevoie pentru a simţi că este liber, departe de „jugul” pe care cu toţii l-am urât mai mult decât orice.

Ca atare, am fost pe fază când, din strada ce delimita spre sud spaţiul nostru de joacă, s-a auzit zgomotul cu care toţi cei din cartier erau obişnuiţi peste măsură. Era zgomotul care anunţa un accident. Cum de obicei cei implicaţi în astfel de evenimente ne erau complet străini, nu am trăit niciodată intensitatea durerii, ci doar puterea curiozităţii, ori poate fascinaţia răului care te face să priveşti neîncetat, invadând intimitatea victimei şi urmărindu-i îndeaproape spaima şi tremurul. Deşi scenariul era de fiecare dată acelaşi, cu mici diferenţe, entuziasmul nostru părea să crească de la zi la zi.

De data asta, însă, ceva a făcut diferenţa. Întins la pământ era unul dintre ai noştri, era unul dintre cei cu care împărtăşeam astfel de evenimente, nelăsându-ne atinşi în niciun fel de ele. Şoferul disperat alerga de colo, colo, şi părea să nu priceapă că ceea ce se întâmplă e real. Noi ştiam că acesta este cursul firesc al lucrurilor, ştiam panica celui lovit, după cum cunoşteam foarte bine şi stupoarea celui ce avea să îmbrace hainele vinovatului. Zeci de copii apar din toate colţurile, alergând cu sufletul la gură până în dreptul gardului viu dincolo de care nu aveam voie să păşim şi arătând cu degetul spre cel ce avea să fie pe loc condamnat de o hoardă de barbari ce nu l-ar fi lăsat să scape în caz că ar fi încercat.

Aplecându-se cu ochii în lacrimi asupra copilului ce încerca, totuşi, să râdă, de dincolo de sperietura momentului, omul, un puşti şi el, până la urmă, îl întreabă obsesiv ce îl doare. Îi atinge corpul tremurând, în mişcări haotice, trădând o frică umană ce ar fi trezit compasiunea oricărui privitor. Palmele îi ajung la pieptul copilului, care se opune cu o rezistenţă inexplicabilă cercetării atât de amănunţite. Totuşi, omul descoperă o primă consecinţă a faptei sale: o umflătură. Devine şi mai agitat, iar gândurile par să-i năvălească toate în obraji şi în ochi. Copilul, cu o voce uşor amuzată, îi şopteşte ca unui preot, la spovedanie: „Sunt fată! Sunt fată!”.

Nu şi-ar fi putut da seama. Selvidan a părut întotdeauna oricărui necunoscut cel mai bărbat dintre bărbaţi. De la atitudine, la vocea groasă, la mersul apăsat şi legănat, lipsit de delicateţea specifică fetelor de vârsta ei, la discursul colorat, la îndrăzneala dusă la extrem, Selvidan a fost, ani de-a rândul, un bărbat în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit de ea cu câteva zile în urmă, atunci când, din site în site, am ajuns la un articol ce dezbătea aprins problema numită Caster Semenya, o atletă despre care cunoscătorii într-ale sportului spun că ar fi un fenomen. La propriu şi la figurat. Căci un test de „gender verification” chiar pare desprins dintr-o poveste de prost gust.

Selvidan nu a fost supusă unor astfel de teste şi nici nu a fost vreodată bănuită de a fi hermafrodită, poate şi pentru că eram mult prea mici pentru a avea un astfel de cuvânt în vocabularul nostru, spre a i-l putea şi adresa, singurul motiv de frustrare constând din glumele proaste ale unora şi altora. Nu ştiu decât că prezentul o găseşte ceva mai feminină. Căci l-a găsit pe EL.

Aucun commentaire: