Kurt, vinul fiert şi Nirvana

Doarme. În galbenul-arămiu al aşternutului meu. Pot privi până ochii îmi obosesc şi se sting şi ei, spre lumea de dincolo. Tâmpla îmi stă, leneşă, pe clavicula-i stângă, proeminentă şi cu mult mai fâşneaţă decât oricare alta. Mi-am oprit bătăile inimii, respiraţia o controlez în stil elveţian, iar zvâcnirile din priviri sunt surdo-mute. Totuşi, îmi simt corpul pulsând. În disonanţa rătăcită a arpegiilor inimii lui. Măsuri aritmice se zăresc pe perete, descrise într-un fum înecăcios de mâna firavă a unei copile de opt-nouă ani, supravegheată atent de doamna cu păr artificial. Măsuri de forma unui triunghi pe care îl desenează când echilateral, când oarecare. Doar uneori îi vine-o poftă nebună de unghiuri drepte, peste care însă trece numaidecât.

E haos şi e linişte, deodată, e suflu şi e totul dinăuntrul lui. E intro de chitară închipuit de-un Kurt Cobain mioritic ce mă ademeneşte cu o cană de vin fiert cu multă scorţişoară şi bucăţi din portocale uriaşe. Îmi place paradoxul vinului mustind a scorţişoară, dar care nu lasă papilelor gustative aroma-i nedefinită. Mă ademeneşte cu o carte în rusă din care nu pricep nimic, dar care mă amuză copios şi cu o muzică în care un individ rage a nerv. E Kurt Cobain al meu, propriu şi personal, poate prea brunet pentru a fi sosia perfectă, dar mă duce, de pe fundul unei căni de vin fiert, direct în Nirvana.