Ochi mici de om mare

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...