Voiam să-ţi spun ceva frumos!

După un sfert de oră de aşteptare, sufocantă şi ritmată în acelaşi timp, zăresc un tramvai îndreptându-se morocănos spre staţie. Încerc să disting numărul, dar cum sunt mult prea îngâmfată pentru a purta ochelarii atunci când ies din casă, prefer să trăiesc într-o ceaţă permanentă, care deocamdată mă împiedică să văd doar detaliile nesemnificative. Este 19, slavă Domnului!

Urc cu paşi nerăbdători, având căştile talismanului în urechi. Este un prost obicei căpătat de aproape un an de care nu vreau să mă lepăd, în primul rând pentru că m-a ajutat să corectez un alt prost obicei, a cărui provenienţă tind să cred că ţine de natura mea interioară, caracterizată printr-un cuvânt: curiozitate. Carevasăzică, de când cu talismanul despre care vorbesc, cercetez în jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu ştiu de ce, dar îmi place să privesc oameni şi să ascult poveşti. Şi mă gândesc că uneori sunt inoportună, că deranjez, că sfiesc personajele din jurul meu, că le fac să roşească gratuit, însă nu mă pot abţine.

Mă aşez unde mi-e obiceiul, ascultând mai departe muzica din căşti, dar imaginându-mi ce îşi spun arătările mute din jur. Poate că vorbesc despre concediul petrecut în Maramureş, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cântecele învăţate la grădiniţă. Pierd atâtea amănunte pe care le-aş asculta cu mare drag, dar sunt într-o perioadă de abstinenţă şi trebuie să dovedesc voinţă.

Dar copila din faţa mea, ce nu pare să aibă mai mult de cinci-şase ani, roz din cap până-n picioare, începe să plângă. Nu o aud, dar îi văd lacrimile şiroind pe faţă, în timp ce mâinile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inertă. Priveşte pe geam, fără să se întoarcă spre copilul plângând, iar când în sfârşit o face, îi cuprinde braţul şi o smuceşte nervoasă. Este vremea să-mi dau căştile jos.

Mă aştept să aud motive serioase pentru care femeia să se comporte astfel. Dar tot ce aud este o propoziţie repetată obsesiv printre suspine şi sughiţuri: „Maaaami, dar voiam să-ţi spun ceva frumos! Uită-te la mine!”. Femeia este iarăşi nemişcată, asemenea unei statui care, şi de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvânt. După câteva minute în care glasul neobosit al copilei se aude în tot tramvaiul spunând mereu aceleaşi cuvinte, femeia o ia în braţe, rugând-o să nu o mai facă de ruşine. Aruncând un ultim „...ceva frumos” către mama neînduplecată, copila se aruncă la gâtul ei, mângâindu-i obrazul drept.

Alături, o altă mamă, de data aceasta cu o fiică adolescentă, machiată nepotrivit pentru o după-amiază petrecută prin tramvaie şi uşor excentrică în vestimentaţie. Îi povesteşte mamei vrute şi nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Îi spune bancuri, unele mai proaste decât celelalte, cel puţin pentru gustul meu, stârnind hohote de râs. Femeia îi soarbe cuvintele. Se lasă cu zâmbete şi râsete atât de sincere, încât nu pot să nu zâmbesc şi eu.

Poate, peste ani, în acelaşi tramvai, fetiţa ce astăzi plânge va face şi ea călătorii să zâmbească spunând nimic mai mult decât... „ceva frumos”.

A fi sau a nu fi femeie

Era una din zilele obişnuite pe care le petreceam în faţa blocului, jucându-mă fie „de-a aeroportul”, purtând pe umăr poşeta din piele albă, cu toartă maro, a mamei mele, de care aceasta s-a văzut nevoită să se despartă, pe nepusă masă, în ziua când eu am decis că îmi place prea mult ca să nu fie a mea, fie de-a sora mai mare, tirană din naştere, care îşi trimitea „sclavul” la munci repetate şi extenuante, toate în folosul ei şi numai al ei.

Nu ştiu în ce rol m-a surprins momentul despre care vreau să povestesc, dar oricare ar fi fost acela, este fără doar şi poate irelevant. În ciuda temperamentului exploziv ce mi-a devenit stigmat pe toată perioada anilor următori şi până în prezent – îmi simt eticheta din frunte şi-i al naibii de incomodă, mai ales atunci când încerc să ma justific pentru reacţii şi cuvinte înţelese greşit – copilul ce am fost cândva s-a învârtit mereu în jurul blocului, în aria delimitată de nişte părinţi moderat grijulii, fapt pentru care m-am simţit datoare să le dau ascultare, pentru că oricum am avut parte de mult mai multă libertate decât ceilalţi copii. Interesantă strategie, trebuie să recunosc, căci surplusul de libertate acordat unui puşti, cu care acesta nu are ce face, căci el le lipseşte prietenilor de joacă, este exact ceea ce el are nevoie pentru a simţi că este liber, departe de „jugul” pe care cu toţii l-am urât mai mult decât orice.

Ca atare, am fost pe fază când, din strada ce delimita spre sud spaţiul nostru de joacă, s-a auzit zgomotul cu care toţi cei din cartier erau obişnuiţi peste măsură. Era zgomotul care anunţa un accident. Cum de obicei cei implicaţi în astfel de evenimente ne erau complet străini, nu am trăit niciodată intensitatea durerii, ci doar puterea curiozităţii, ori poate fascinaţia răului care te face să priveşti neîncetat, invadând intimitatea victimei şi urmărindu-i îndeaproape spaima şi tremurul. Deşi scenariul era de fiecare dată acelaşi, cu mici diferenţe, entuziasmul nostru părea să crească de la zi la zi.

De data asta, însă, ceva a făcut diferenţa. Întins la pământ era unul dintre ai noştri, era unul dintre cei cu care împărtăşeam astfel de evenimente, nelăsându-ne atinşi în niciun fel de ele. Şoferul disperat alerga de colo, colo, şi părea să nu priceapă că ceea ce se întâmplă e real. Noi ştiam că acesta este cursul firesc al lucrurilor, ştiam panica celui lovit, după cum cunoşteam foarte bine şi stupoarea celui ce avea să îmbrace hainele vinovatului. Zeci de copii apar din toate colţurile, alergând cu sufletul la gură până în dreptul gardului viu dincolo de care nu aveam voie să păşim şi arătând cu degetul spre cel ce avea să fie pe loc condamnat de o hoardă de barbari ce nu l-ar fi lăsat să scape în caz că ar fi încercat.

Aplecându-se cu ochii în lacrimi asupra copilului ce încerca, totuşi, să râdă, de dincolo de sperietura momentului, omul, un puşti şi el, până la urmă, îl întreabă obsesiv ce îl doare. Îi atinge corpul tremurând, în mişcări haotice, trădând o frică umană ce ar fi trezit compasiunea oricărui privitor. Palmele îi ajung la pieptul copilului, care se opune cu o rezistenţă inexplicabilă cercetării atât de amănunţite. Totuşi, omul descoperă o primă consecinţă a faptei sale: o umflătură. Devine şi mai agitat, iar gândurile par să-i năvălească toate în obraji şi în ochi. Copilul, cu o voce uşor amuzată, îi şopteşte ca unui preot, la spovedanie: „Sunt fată! Sunt fată!”.

Nu şi-ar fi putut da seama. Selvidan a părut întotdeauna oricărui necunoscut cel mai bărbat dintre bărbaţi. De la atitudine, la vocea groasă, la mersul apăsat şi legănat, lipsit de delicateţea specifică fetelor de vârsta ei, la discursul colorat, la îndrăzneala dusă la extrem, Selvidan a fost, ani de-a rândul, un bărbat în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit de ea cu câteva zile în urmă, atunci când, din site în site, am ajuns la un articol ce dezbătea aprins problema numită Caster Semenya, o atletă despre care cunoscătorii într-ale sportului spun că ar fi un fenomen. La propriu şi la figurat. Căci un test de „gender verification” chiar pare desprins dintr-o poveste de prost gust.

Selvidan nu a fost supusă unor astfel de teste şi nici nu a fost vreodată bănuită de a fi hermafrodită, poate şi pentru că eram mult prea mici pentru a avea un astfel de cuvânt în vocabularul nostru, spre a i-l putea şi adresa, singurul motiv de frustrare constând din glumele proaste ale unora şi altora. Nu ştiu decât că prezentul o găseşte ceva mai feminină. Căci l-a găsit pe EL.

Despre străini

Se spune despre mine că mă plictisesc uşor şi că probabilitatea ca eu să-mi fac jucăriile şi să plec – dintr-un apartament, dintr-un oraş, dintr-o relaţie, dintr-o conversaţie, dintr-o joacă – este mai mare decât capacitatea celor de lângă mine de a-mi accepta instabilitatea şi, până la urmă, toanele. De fapt, n-o spun alţii, ci o spun eu, în momentele acelea pe care ajung să le regret şi când mă resemnez, punând pe seama zodiei aplecarea de neînţeles spre a-mi pune viaţa pe tapet în faţa oricui.

Sunt atâţia oameni în jurul meu pentru care sunt o carte deschisă şi care au la îndemână amănunte de la cele mai nesemnificative până la cele ce devin savuroase la o cafea şi o ţigară, dezbătute aprins în bucătării de doi pe doi, cu voci şoptite ce amplifică vinovăţia interlocutorilor. Sunt acei oameni care te pot „îngropa” la un semn şi câteva cuvinte, dar despre care ştii sigur că n-o vor face, pentru că tu, la rândul tău, le ştii secretele cele mai de preţ. Este un cerc vicios, al „prieteniei”, din care nu vei ieşi niciodată, căci vă leagă secretele mult prea uşor împărtăşite.

Unora le-ai spus despre bolile ce te-au tot răpus de-a lungul timpului, iar aceştia cu siguranţă îţi pot stârpi şansele la un alt EL, un el căruia îi este frică de oamenii „pedepsiţi” să zboare dintr-un pat de spital în altul. Unora le-ai povestit cum te-ai îndrăgostit de un necunoscut şi ţi-ai petrecut doi ani din viaţă în faţa unui monitor, transformându-te în sclava biţilor, a unei „ferestre” şi a lui, cel care te alunga şi te chema înapoi cu plăcerea omului sigur pe sine, dar mai ales pe tine. Altora le-ai descris în termeni plastici, dar foarte sugestivi, atmosfera depresivă din ceea ce a fost cândva căminul tău, justificându-ţi cumva, ieşirile din decor din ultima perioadă, consecinţe nefaste ale neputinţei tale în faţa unei stări generale care nici măcar nu are legătură cu tine.

Vreau să întâlnesc un străin pe care să nu ajung să îl cunosc vreodată. Vreau să întâlnesc un străin care să nu cadă în patima descoperirii mele, fapt pentru care s-ar vedea obligat să scormonească adânc într-o viaţă pe care mi-aş dori să o păstrez doar pentru mine. Vreau să întâlnesc un străin de care să mă lege doar hohotele neastâmpărate de râs şi nimic mai mult.

Vreau să pot ţine fruntea sus în faţa cuiva, fără a-mi fi teamă că mi se vor reproşa fapte reprobabile pentru care privirea ar trebui să fie îndreptată mai degrabă spre pământ. Vreau să pot privi spre doamne-doamne, luând aerul deloc sofisticat al oamenilor înţelepţi care îşi ştiu ei înşişi păcatele, dar care nu simt nevoia de a face un spectacol din însuşirea acestora. Vreau să fiu eu, dar fără a purta pe umeri greşelile unui trecut de care şi eu, dar şi cel din faţa mea, suntem conştienţi.

Vreau să întâlnesc un om care să nu afle niciodată nimic despre mine. Acel om nu va şti că sunt condamnată să beau seară de seară o pastilă care, ironic, se cheamă Singulair, şi care îmi ajută căile respiratorii. Nu va şti nici că urăsc să gătesc, dar că, dacă îmi descoperă punctele sensibile, poate face oricând din mine cel mai pătimaş bucătar din câţi există, şi că sunt în stare să arunc în aer munţi de clătite pentru un zâmbet şi nu mai mult. Nu-i voi spune nici că orice trecere a mea prin spaţiul numit bucătărie, oricât de fulgerătoare ar fi ea, se sfârşeşte cu imaginea unui om mirosindu-şi obsesiv corpul, de teamă că acesta s-ar fi impregnat cu mirosul amestecat al legumelor ce au să devină o supă nevinovată. Nu-i voi spune că am avut prostul obicei să părăsesc regulat un om ce m-a iubit necondiţionat, că îl voi părăsi şi pe el, şi că de data asta îmi voi duce la capăt decizia, spre a mă simţi răzbunată. Nu-i voi spune că am să plec de îndată ce am să simt că îl am pe de-a-ntregul, luând cu mine doar un rucsac, în care am să-ndes dezordonat pijamaua roz cu ursuleţi şi deodorantul, pe care toţi cei dinaintea lui le-au cunoscut, laolaltă cu vise, speranţe, aşteptări, sentimente. Pe acestea din urmă, la prima răscruce, le voi călca în picioare şi le voi spune cuvinte pe care să nu le uite niciodată, pentru ca mai apoi să le întorc spatele pentru totdeauna.

Vreau să întâlnesc un străin cu care să dansez desculţă, în ploaie. Sub un cer furios şi negru. Care să accepte să-mi fie străin o viaţă. Un secol. Poate fi şi un necuvântător, atâta timp cât nu va întreba nimic.

231 de secunde

Ai melodia asta pe repeat de mai bine de un sfert de oră şi eşti inertă, chiar dacă piciorul bate ritmul pe covor, neobosit, însoţind parcă o invitaţie la dans venită din propriul tău trup. Dar tu nu îţi asculţi trupul, căci ţi-ai repetat o viaţă întreagă, dovedindu-te nu doar tacticoasă, dar mai ales strictă, că nu ai ce căuta pe ringul de dans. Însă piciorul ţi-o cere şi nu pare să accepte un refuz în seara asta.

Ştii bine că nu ai de ales, aşa că ai face bine să îl urmezi. Te ridici zâmbind, deşi e clar că ai pierdut şi ultima luptă cu tine. Din clipa asta, eşti cu totul alt om. Nu ai ajuns încă în faţa oglinzii şi deja fredonezi versurile pierzaniei, versurile care te-au făcut să te trădezi. Poate că e timpul să te reinventezi.

Ajungi în faţa ta şi nu mai eşti timidă. Pantalonii de catifea neagră cad lipsiţi de griji pe trupul deja vibrând, păstrând din bronzul căpătat în cele mai neobişnuite locuri, de la cei mai neobişnuiţi sori ce au existat vreodată pe cerul tău, în timp ce tricoul roz te îmbrăţişează cu mult mai multă dragoste decât ţi-a fost dat să primeşti în ultimele săptămâni. Primeşti dovezile de afecţiune sufocantă cu o mult mai mare lejeritate acum şi parcă nici nu-i mai simţi greutatea.

Îţi zâmbeşti de dincolo de oglindă, ca o ultimă chemare. Acceptul a fost consfinţit şi, vrei, nu vrei, nu mai există cale de întoarcere. Te laşi pradă unor mişcări intuitive despre a căror existenţă, în conştiinţa motrică a fiinţei tale, nici nu ştiai. Sari, te roteşti, îţi arunci mâinile în aer, de ca şi cum ai mulţumi cuiva pentru momentele astea, te balansezi, fără a uita „să dai ascultare” ritmului impus, inviţi personaje de pe margine să te însoţească în ceea ce devine un dans sălbatic, asemănător unui ritual lugubru de eliberare, de descătuşare.

Sângele pare să se reverse şi-l simţi şiroind cu putere. Pieptul îţi zvâcneşte, cerându-ţi însă să nu te opreşti. Ochii îţi strălucesc, în timp ce obrajii sunt roşii ca înaintea primului sărut. Ori, deşi poate nu-ţi mai aminteşti, precum păpuşa rusească pe care tata ţi-a adus-o din călătoria ascunsă cu religiozitate până în momentul plecării, căci tu erai singura ce l-ar fi înduplecat să rămână. Ai obrajii ei, cu două pete roşii despre care ai crezut mereu că au fost puse acolo intenţionat, pentru a o face caraghioasă.

Simţi că nu mai ai aer, dar nu te poţi opri. Pneumologul ţi-a recomandat mişcare, iar momentul ăsta poate fi remediul pe care l-ai aşteptat. Nu te poţi face de râs încă o dată, nereuşind să depăşeşti copilul de zece ani. Plămânii tăi pot mai mult de atât. Sub pielea înroşită, de efort şi de emoţie, ţi se arată forma coastelor ce cântă, odată cu tine, deşi nu au habar ce se sărbătoreşte între aceşti patru pereţi.

Ai fereastra larg deschisă, dar trecătorii sunt ultima ta preocupare. Posibil să te audă, posibil să te vadă, dar dansul desfrânat, al libertăţii lipsite de pudoare, este al tuturor celor ce vor să privească. Îţi doreşti ca umbra care ţi se vede prin perdeaua semi-transparentă să-l urmărească în vise pe cel ce va trece, întâmplător, pe bulevard prin chiar astă clipă. Vrei să te vadă şi el, aşa cum nu ai fost niciodată, jumătate copil, jumătate femeie frivolă... şi să-şi roadă unghiile pentru ultima dată, căci nu vei mai fi decât o umbră. O umbră cu o vânătaie pe mâna dreaptă, căpătată probabil în frenezia ultimelor 231 de secunde.

Plan de viitor

Sunt legată ombilical de orice conexiune de internet pe care simţurile mele reuşesc să o depisteze în imediata lor vecinătate cu aceeaşi precizie de invidiat cu care degetele mele explorează tastaturi familiare, străine, prietenoase, gălăgioase, recalcitrante sau oricum le-ar trece prin minte să fie. Atunci când mesaje de genul „Connection timed out” îmi apar pe ecran, simt că sângele îmi tâşneşte cu viteză spre inimă, urcând şi coborând învolburat, iar tâmplele îmi zvâcnesc a neputinţă şi nerăbdare. Adulmec aerul, căutând cea mai de nesesizat urmă a unor biţi rătăciţi şi sperând că cineva, mai milostiv ca toţi sfinţii, va binevoi să-mi ofere doza zilnică, dar insuficientă, de lume virtuală.

Dacă aş putea renunţa, pentru o zi, şi nu mai mult, doar pentru o zi, la nevoia care mă ţintuieşte într-un scaun de lemn de pe vremea bunicilor, scaun ce nu are altă treabă decât să-mi remodeleze coloana vertebrală, oricum năpăstuită de ani de zile, mi-ar plăcea să traversez Atlanticul. Dacă râzi, ei bine află că am auzit de dorinţe cu mult mai ciudate decât asta. Unii îşi doresc să se plimbe cu bicicleta în Japonia. Alţii vor să-şi facă de cap cu marocani în Maroc. Ba chiar ştiu pe cineva care se zbate pentru o incursiune de cel puţin două săptămâni în Venezuela, după ce a visat că a străbătut ţara în lung şi-n lat, imaginând peisaje incredibile ce au fascinat-o suficient cât să îşi facă un scop din a ajunge întocmai în locurile din expediţia nocturnă.

Mai mult, nici nu ai auzit cum mi-ar plăcea să-l traversez. S-ar putea să-ţi pară rău că nu ai aşteptat câteva clipe, pentru o porţie de râs cu mult mai savuroasă. Mijloacele de transport comune tuturor muritorilor nu îmi sunt pe plac. Avionul îmi provoacă senzaţii pe care nu le doresc nimănui şi îmi stârnesc imaginaţia mai mult decât Venezuela, căci o cădere în gol de la 10.000 de metri necesită treceri bruşte şi extrem de solicitante de la starea euforică pe care o provoacă libertatea şi „gustul” ei încărcat de adrenalină la groaza pe care o resimţi atunci când vezi pământul sub tine, apropiindu-se cu o viteză supersonică, şi când conştientizezi cam cât de dureros va fi impactul. Cât despre varianta de apă, din cauza antipatiei mele exersate constant faţă de diverşi Popeye, e lesne de înţeles că iese rapid din discuţie.

Aş traversa Atlanticul înotând. Şi nu pentru că eu pot, pentru că eu sunt magician. Ci tocmai pentru că nu pot, nu sunt magician. Sunt acel Cupitor Impossibilum care ar face orice pentru ca o mostră de imposibil să se transforme, prin propriile-i puteri, în realitate.

L-aş traversa cot la cot cu delfini ce-au să mă însoţească râzând frenetic şi fredonând neîncetat melodiile Patriciei Kaas. I-aş învăţa limba română, explicându-le că tot ce am visat vreodată este ca un cor de delfini să-mi cânte, din toţi rărunchii, de se vor cutremura apele oceanului, „delfini în furtună ne vor cânta”. Şi dacă sunt pe atât de inteligenţi pe cât se spune, atunci vor înţelege şi vor zâmbi în semn de recunoştinţă. Iar alaiuri de peştişori multicolori îmi vor destăinui din tainele de nepătruns ale unui univers din care îmi vor „împrumuta” şi mie o mică parte. Mă vor feri, acoperindu-mă din cap până-n picioare, de corăbiile de piraţi moderni ce nu aduc deloc cu cei pe care eu mi-i amintesc din poveştile copilăriei, aşa cum imaginaţia de atunci mi-i descria. Şi-mi vor permite un popas într-un recif de corali, ca un ultim şi imposibil de refuzat moft.

Şi nu visez acum. Chiar nu visez. Aş traversa Atlanticul înotând. Doar că, spre marele meu nenoroc, connection never times out. Astfel că îmi voi lăsa planul de viitor în seama viitorului. Pentru moment, eu sunt „online”.

Strada cu nume de erou

Am ieşit pe uşă cu gândul să-mi aerisesc mai degrabă sufletul decât mintea. Am nevoie de aerul de afară şi de chipuri de oameni necunoscuţi. Străinii mă fascinează dintotdeauna şi nu cred că voi rezista vreodată tentaţiei de a le studia expresiile, gesturile, oricât de nepoliticos ar părea un astfel de gest, ori poate chiar de abuziv. Construiesc rapid în jurul oricărui trecător un univers ce-mi pare mie că i se potriveşte, ca „răspuns” la ceea ce îmi transmite în acele câteva secunde cât ochii mei au timp să-l analizeze. De unde vin, încotro se duc, cine îi aşteaptă acasă, dacă iubesc, dacă suferă, dacă ar da orice pentru o sută de grame de fistic sau pentru o gură de cafea, dacă se dau în vânt după călătorii... Dacă m-ar însoţi vreunul într-o aventură în Japonia sau cel puţin în Vama Veche...

În lipsa unui itinerar prestabilit, ştiam totuşi ce stradă mă aşteaptă. Este o stradă a începuturilor în doi, pe care eu astăzi o voi străbate de la un capăt la altul singură şi cu sufletul încărcat de amintiri şi-atât. Ochii îmi sunt ageri, sperând totuşi să zărească, din întâmplare, un chip pe care îl regretă. Aşteptările se dovedesc a fi prea mari pentru ceea ce strada are de oferit în clipa asta. Este pustie şi nedefinită... nu-mi dau seama dacă vara s-a sfârşit deja sau dacă trage, cu ultimele puteri, de supremaţia asupra unui tărâm ce s-a născut să fie de poveste.

Mie mi-ar plăcea să fie toamnă... şi frunze... frunzele din visul de demult, când eu aveam să devin proprietarul unui teatru. Dar nu e toamnă. Paradoxal, sunt doar maidanezi, de o parte şi de alta a străzii, pe ambele trotuare, veghind parcă la liniştea ce nu are voie să fie perturbată în niciun fel. Mă împrietenesc rapid cu ei, păcălindu-i cu o armă ce se dovedeşte a fi imbatabilă, în ciuda neîndemânării şi ruşinii mele de a o folosi. Pare-se că şi lumea celor necuvântătoare este guvernată de aceleaşi reguli care ne ghidează şi nouă existenţa. Carevasăzică, aparatul de fotografiat nu dă greş niciodată. Îndreptat cu siguranţă, dar fără a depăşi pragul care o transformă în lipsă de decenţă, şi cu entuziasm, dar fără a trăda interese ascunse, el poate fi aliatul perfect atunci când îţi doreşti să invadezi intimitatea subiectului tău, în scopuri deloc murdare.

În capătul străzii, m-am resemnat. Sunt străzi pe care, fie că vrem, fie că nu, nu le vom mai străbate niciodată cu cei ce ni le-au dezvăluit. Sunt străzi care vor trezi mereu ceva înăuntru, dar care îşi vor pierde din semnificaţie, odată cu trecerea timpului. Sunt acele „empty streets” de odinioară care vor rămâne empty pentru totdeauna, căci aşa le-a fost dat.

Şi pentru că eu nu am avut niciodată o stradă preferată, nici în oraşul în care m-am născut, nici în cel care m-a adoptat acum ceva vreme, nici în vreun alt oraş în care mi-a fost dat să poposesc, mă gândesc că ar fi potrivit să caut una şi să o ridic la rangul de „cea mai cea” într-un clasament personal care, cel puţin pentru moment, nu ar cuprinde-o decât pe ea. Sau, şi mai inspirat, o voi adăuga unei liste destul de haotice, alături de „Only for the weak”, „Hable con ella”, „Procesul de la Nurnberg”, Budapesta, Lake of Tears, Nokia, Nike, acoperişul hotelului Intercontinental, gara din Feteşti, Vama Veche...

Maior Gheorghe Şonţu. Ar fi fost de prost gust să aleg o stradă cu un nume mai puţin impunător, şi mai ales o dovadă de lipsă a inspiraţiei, ceea ce, fie vorba între noi, ar fi fost o mare nedreptate şi un şi mai mare neadevăr. Carevasăzică, aşa o cheamă. Pe ea, pe strada „cea mai cea”. De teamă că până acasă am să-i uit numele, chiar de-am să-l repet în gând până în clipa când niciunul dintre cuvinte nu va mai avea înţeles pentru mine, scot telefonul şi încep să tastez abrevieri pe care sper să le pot completa mai târziu.

Lumina cade într-un fel anume, un fel inexplicabil, pe casele ce mi se înfăţişează de câteva minute deja, ca nişte arătări ce par să fie conştiente de măreţia trupului şi de sentimentul pe care îl trezesc în trecători. Nu e prima oară când mă aflu în locul ăsta, căci nimic nu îmi pare complet necunoscut. E ca şi cum trăiesc o revedere pe care mi-e foarte greu să o accept. Păşesc stingher. Zăbovesc intenţionat, gândindu-mă că poate, răscolind printre amintiri, şi tot răscolind, voi trăi revelaţia pe care o aştept.

O bătrână deloc grăbită mă prinde din urmă. Poartă ciorapi lungi, foarte groşi, ce nu lasă pielea să respire, pe o vreme ca asta, şi papuci de casă din piele. Un trenci perfect asortat ascunde cum nu se poate mai bine trupul lipsit de vlagă al femeii şi mişcările atât de stinse, ce par să fie cu atât mai dificile sub greutatea hainei. Spune ceva, ceva doar de ea ştiut, dar care cu siguranţă merită şi trebuie ascultat. O privesc cu o compasiune pe care mi-o înăbuş, căci sunt convinsă că ea s-ar putea transforma cu uşurinţă în lacrimi pe care mi le-am interzis. O privesc cu o compasiune care, de nu mi-aş stăvili-o întorcând spatele, m-ar face să o iau acasă. Să o transform în bunica pe care nu o mai am. Cu siguranţă însă, femeia este bunica cuiva. Cu siguranţă cineva ar dori-o înapoi.

Aşa că întorc spatele, privind mereu înapoi. În stânga mea, se înalţă, trufaşă, biserica în care mi-am petrecut duminicile a patru ani din copilăria mea. Duminici petrecute în miros de tămâie şi lumânări, în rumoarea bătrânilor făţarnic pioşi, în aşteptarea permanentă a paharului de plastic umplut până la refuz cu mult râvnita colivă. Duminici pe care alţii asemenea mie le petreceau într-un mod mai puţin cuminte ori, dacă vreţi, mai puţin evlavios. În dreapta, copii alergând. Copii întrebându-şi mamele de ce femeia în trenci vorbeşte singură. De singurătate, copii. Probabil de singurătate.

Sharon Stone de Techirghiol

Când a venit cu propunerea să mergem câteva zile la Techirghiol, despre care tot auzisem şi care mi-a tot fost recomandat de-a lungul timpului, fiindu-mi descris ca un loc miraculos menit să-mi rezolve orice problemă, indiferent de natura ei, mama zâmbea într-un fel anume pe care abia acum îl înţeleg. Habar n-aveam pe atunci ce ascunde chipul acela entuziasmat şi îngrijorat deopotrivă.

Nu am stat prea mult pe gânduri, întrucât nu mă aflu într-un moment în care să-mi permit să refuz propuneri de a părăsi cei patru pereţi ai camerei mele. Ba dimpotrivă. Ca atare, nu am ezitat să răspund afirmativ, hotărâtă să le însoţesc, pe ea şi pe mătuşa mea, într-un loc pe care toată lumea mi l-a lăudat şi în care tocmai de aceea nu cred foarte tare. Sunt sceptică de fel, cu atât mai mult când vine vorba despre proprietăţile curative ale nu ştiu căror izvoare, plante, nămoluri şi aşa mai departe.

Mi-am păstrat entuziasmul până în clipa în care am ajuns la pomul lăudat, deşi fusesem nevoită, cu puţin timp înainte de asta, să înfrunt şi să depăşesc un detaliu ce mi s-a părut în primă instanţă înspăimântător. Mi-a fost dezvăluit faptul că aveam să văd o mulţime de „fetiţe” goale, care mai de care mai apetisante. Nu-i nimic, mi-am zis, în definitiv mereu am susţinut sus şi tare că trupul unei femei are ceva din armonia, emoţia şi candoarea perfecţiunii şi că este cu mult mai plăcut, vizual vorbind, decât orice altceva. M-am înşelat. Amarnic, chiar.

Acum regret şi sufăr, în egală măsură. Mă aflu în perioada post traumă, dacă o pot numi aşa, şi îmi doresc foarte tare să mă recuperez. Sunt momente în care cred că niciodată nu voi mai fi la fel, că orizonturile mele s-au lărgit considerabil, şi că, de nu ar fi fost experienţa de patru zile ce oricum mi-au dat impresia unei eternităţi, aş fi trăit în continuare într-o linişte falsă.

O fi fost şi pudoarea mea de vină, cu toate că ea se manifestă doar atunci când este adusă în discuţie propria-mi goliciune. Niciodată nu mi s-a întâmplat să roşesc la vederea unui trup gol aparţinând unui străin. Şi totuşi, mi-a fost imposibil să rămân neatinsă de privelişte. Oriunde mi-aş fi întors privirea, peisajul era acelaşi. Dezolant, pe alocuri, chiar înspăimântător, dacă aş fi fost un ţânc de câţiva anişori. Trupuri dezgolite, întinse sub soarele ce părea să fie în asentimentul meu, contorsionate în fel şi fel de poziţii demne de toată lauda, ori eşuate lasciv, unele lângă celelalte, dovedind cea mai sinceră şi ingenuă nepăsare de care ar fi cineva în stare. Unele mai leneşe decât celelalte, altele în imposibilitatea de a se mişca de colo, colo, din cauza unui surplus de greutate ce le ţinea, pentru câteva ore, la sol.

Am descoperit, de altfel, că ceea ce eu credeam că face parte dintr-un tipar general valabil, „cosmetizat” pe de o parte după voia lui doamne-doamne, pe de altă parte după posibilităţile fiecăreia dintre noi, este departe de aşa ceva. Trupul pe care îl vedeam până nu demult ca fiind întruchiparea perfecţiunii s-a transformat, dintr-odată, în expresia dezgustătoare a multitudinii de forme pe care nu aş fi fost în stare să mi le imaginez.

Nu aş putea reproduce, dintr-un bun simţ pe care am reuşit să mi-l păstrez, cuvintele pe care le-am atribuit, şoptind, tuturor doamnelor ce îmi arătau, într-un fel sau altul, viitorul. Dar imaginile acelor zile mi-au rămas bine întipărite pe retină şi estimez că mă vor bântui multă vreme de acum încolo.

Doar Sharon Stone, pe coperta revistei franceze Paris Match, mai poate recompune speranţele mele cu privire la un viitor mai luminos. Îmi păstrez picioarele pe pământ, conştientizând aportul „trucurilor” la care fotografii apelează în cazul unor femei ce vor să arate impecabil, în uşoară discrepanţă cu realitatea, dar totuşi... Are 51 de ani şi arată încă senzaţional, cum probabil şi doamnele de Techirghiol au visat, cu decenii în urmă, pe vremea când kilogramul în plus era motiv de îngrijorare, şi nu de sărbătoare.

Basm despre involuţie

Orice tren ajunge la destinaţie atunci când trebuie, mai puţin cel în care mă aflu eu. Am încercat să-i conving pe ai mei de adevărul incontestabil al acestor cuvinte cu ţ! argumente, dar în zadar. Şi oricâte exemple concrete le-aş aduce, se încăpăţânează să nu-mi dea crezare. Mai mult decât atât, se străduiesc să găsească fel şi fel de motive pentru care eu am un asemenea ghinion şi care îl fac să fie mai puţin „ghinion” decât este în realitate.

De câte ori mi se întâmplă să „păţesc” ceva, orice, sau când prezenţa mea devine factor perturbator într-un eveniment ce se desfăşoară în mod normal fără peripeţii, îmi amintesc de „Fata cu pieze rele”. S-ar putea ca memoria să-mi joace feste, dar cred că basmul mi s-a descoperit acum foarte mulţi ani – atât de mulţi că pare să se fi întâmplat într-o viaţă anterioară – în paginile unei cărţi de Petre Ispirescu. Mi-e la îndemână să verific, aşa că nu precupeţesc vreo clipă. Arunc o privire pe cuprins şi constat cu stupoare că nu am răbdare să-l citesc. Primul lucru care îmi vine în minte este că îmi lipseşte Ctrl+F-ul tastaturii, ce m-ar fi ajutat să nu irosesc prea mult timp. Preţios, de altfel.

Deschid messenger-ul, devin available, dau dublu click pe numele meu şi tastez furioasă „b-(„. Pentru cei ce nu au încă sufletul pângărit de invazia păgână a emoticoanelor, aflaţi că mă pedepsesc pentru ceea ce am ajuns să fiu, însă virtual, că aşa îmi şade bine. Mai mult decât atât, iau cartea în braţe, cu sfinţenia cu care ar fi trebuit să o fac de la bun început, cerându-mi iertare umil, şi urmăresc cuprinsul rând cu rând, până ajung la cel care mă interesează. Neîndoielnic, am avut dreptate.

Şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiect, reiau: mă simt precum fata cu pieze rele. Sau cu una, cel puţin. Trenurile întârzie toate din cauza mea. Nu găsesc o explicaţie logică, în stare să susţină o asemenea afirmaţie, dar este că cert ca ea se bazează pe constatări repetate.

Aşa că mă resemnez în tăcere, căci nu am cum altfel, rămânând cu privirea pironită pe afişajul ce se află la câţiva metri în faţa mea şi care mă anunţă că întârzierea este de 30 de minute. Le-am spus eu că aşa se va întâmpla, iar statisticile făcute rapid în minte, pe baza unui număr nesemnificativ de călătorii recente ale unora şi altora, cunoscuţi lor, necunoscuţi mie, au fost combătute fără drept de apel (până la următorul episod).

Nici că se putea mai rău: simt foame, ceea ce este ciudat, dar şi mai ciudat este că recunosc senzaţia, căci ea mi-e de multă vreme străină, simt pleoape greoaie ce ar vrea să nu se mai ridice pentru următoarele câteva ore, simt genunchi moi ca urmare a pilulei ce are să-mi ţină loc de mic dejun. Simt un pic de dor peste toate astea, dar tragic este că simt şi altceva. Doar că am bagaje şi în locul acela nu vreau şi mi-ar fi oricum incomod să cobor. Mă sfătuiesc telefonic cu privire la soluţiile pe care le am la dispoziţie şi închei conversaţia bombănind, dar căzând de acord cu interlocutorul că nu ar fi înţelept să las bagajele în seama unei persoane,alese mai mult la nimereală, decât pe sprânceană, pentru nu mai mult de zece minute.

De îndată ce conversaţia ia sfârşit, îmi încredinţez bunurile unei domnişoare cu care am împărţit acelaşi metru pătrat în ultimul sfert de oră. Ţine în braţe o carte, dar pare să citească mai degrabă dincolo de rândurile ei. O trezesc din starea în care se află de vreme bună şi îmi răspunde rapid „da”, zâmbind automat, dar nu sunt sigură că a înţeles de la bun început dorinţa mea. Poate că, văzând că mă îndepărtez vioi, a realizat că următoarele minute îi vor fi compromise, cu sau fără voia ei.

Am găsit-o păzind cu străşnicie valiza pe care m-am bucurat să o revăd, ca după o neaşteptată coincidenţă. De parcă niciuna dintre noi nu ar fi trebuit să se mai afle acolo, şi totuşi, printr-o minune, suntem din nou faţă în faţă. Un sentiment de recunoştinţă, dar în egală măsură de satisfacţie, căci intuiţia mea nu a dat greş, mă face să zâmbesc politicos şi să mă angajez într-o conversaţie naturală, deloc de complezenţă, cu un personaj ce m-a cucerit deja.

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajungem să discutăm despre Naşi. Despre „never been there, never done that”, comun amândurora, despre teama de a comite acte ilegale, despre credinţa, din ce în ce mai bine înrădăcinată, cum că e mult mai bine să „never say never”. Despre curajul de a urca în tren fără a fi trecut în prealabil pe la casa de bilete, mereu al altora, niciodată al nostru. Despre dorinţa mea (căci a rămas la stadiul de dorinţă, coborând de la rangul de convingere de nestrămutat) de a nu face niciodată aşa ceva.

Discutăm din inerţie. Ajung să aflu o poveste care îmi dărâmă definitiv sistemul de valori şi care mă desfiinţează, încă o dată. Sunt un om slab şi ştiu că, dacă nu ar fi alţi oameni în preajma mea, aş fi sortită pierzaniei. Cred cu tărie că am nevoie permanentă de însoţitor. Căci, dacă aş fi avut unul, cu siguranţă nu aş fi ajuns să bat cu pumnul în masă, pretinzând ca fata asta să ajungă acasă, orice-ar fi. Mi-am pledat cauza pe cât se poate de convingător, stârnind valuri de compasiune pe figura până atunci crâncenă a Naşului. Ba chiar câştig pe mai multe fronturi: simpatia individului, promisiunea că banii îmi vor fi restituiţi (smulsă fetei deja mute de către acelaşi individ), un nou personaj în agenda telefonului, eliberarea de sub tirania etichetei„piază rea”, şi un pachet de şerveţele pe care l-am refuzat politicos. În definitiv, tot ce aveam de făcut în toaleta vagonului 25 era să-mi duc pe ultimul drum „impresiile de om cu principii”. À Dieu!

Memorabil, frate!

Mă toropesc cele patruzeci de grade, toate Celsius şi toate inoportune, deşi mie vara îmi merge bine. Oficial şi nu numai. Mă toropesc poate şi pentru că este prima vară când m-am lăsat bronzată de soarele prefăcut şi îmbâcsit de pe cerul unui oraş al cărui farmec mi-l însuşesc – invariabil – începând cu 1 Octombrie al fiecărui an. Din păcate, creierul meu este setat de aşa natură că acum mi-e imposibil să-l împac cu ideea. Tot ce pot face este să-i repet încontinuu că eu îl ştiam rezistent la condiţii meteorologice din cele mai aspre şi că nu mă poate dezamăgi tocmai acum.

Zic tocmai acum, pentru că este un „acum” aparte, cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc de multă vreme. Mă plimb de aiurea pe străzi pe jumătate asfaltate, peticite din loc în loc şi prăfuite. Seamănă într-o oarecare măsură cu bulevardul ce se deschidea în faţa ochilor mei în fiecare dimineaţă a anului trecut, atunci când îndrăzneam să scot capul pe geam. Mi-e greu să înaintez, poate şi de lene, dar nu renunţ. Trece o creatură uriaşă pe lângă mine, aproape azvârlindu-mă în gardul unei case ce stă să cadă. Trece nepăsătoare de existenţa celorlalţi participanţi la trafic, dar ce mă enervează şi mai tare este că, în ciuda gabaritului, este cu mult mai sprintenă decât mine. Voinică, ar zice cineva acum, râzând cu gura până la urechi. Chiar de-aş avea vreo intenţie să o prind din urmă, nu am sorţi de izbândă. Femeia are fix surplusul de energie care face diferenţa.

Merg mai departe şi trec cu vederea. Dar îmi promit că un episod viitor asemănător cu acesta nu va rămâne nepedepsit. Nu au trecut decât câteva secunde de la clipa în care am luat decizia de a fi mai fermă cu cei din jur atunci când aceştia mă vor mai îmbrânci în drumul lor grăbit către aprozarul din colţul străzii, când o altă creatură îşi face apariţia, de data aceasta într-un mers anevoios şi plictisit. Îmi vine până la şolduri, şi Dumnezeu ştie că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, întrucât sunt una dintre acelea ce află printre ultimii că plouă. Dar îmi vine până la şolduri, poate şi pentru că nu pare să aibă mai mult de 10 ani, ceea ce ar explica, evident, lucrurile. Îmi vine, insist, până la şolduri, dar este un monstru de copil. Pare a fi un balon ce nu se rostogoleşte din simplul motiv că, din fabricaţie, a fost prevăzut cu un defect inexplicabil, două picioare, pe care s-a gândit să le şi folosească, dacă tot sunt în dotare. Mă minunez, mai ales că balonul se înfruptă lacom dintr-o îngheţată roz pe care tare mi-ar fi plăcut să i-o trântesc la pământ. Pentru a doua oară, orice reacţie îmi este interzisă. Mă trezesc din stupefacţie abia când copilul a răcnit din toţi rărunchii după creatura ce gonea deloc stingheră, eliminând obstacolele umane din calea ei, aşa cum făcuse cu puţin timp în urmă şi cu mine.

Este cald şi găsesc că doar vremea este de vină pentru tot ce se întâmplă. Probabil şi pentru ceea ce se înfăţişează chiar acum în faţa mea: caroseria unui fost Lexus, probabil mândru de el, îngâmfat pe alocuri, ori poate modest, ca un semn de maximă bizarerie. Nu poţi, oricât de bogată ţi-ar fi imaginaţia, să reconstruieşti silueta maşinii, deoarece interiorul carbonizat nu permite stabilirea originii sau a identităţii. Doar logo-ul inconfundabil mai conferă mormanului de fiare statutul pe care l-a avut înaintea nefericitului eveniment, călcat în picioare, în plus, de o coajă de banană atârnând de portieră.

Nu mai departe, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet absolut fermecător, mă transformă într-un vânător de temut. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă tricoul roz nu mi-ar da de gol intenţiile nevinovate. Şi astăzi mă întreb care a fost ordinea cronologică a două evenimente marcante din ultima perioadă: contactul vizual cu personajul amintit şi obsesia pentru „is this... is this the life?”. Eu ştiu pentru ce pledez, dar cei din jur s-ar grăbi să mă contrazică, pentru că „e o tradiţie p-aici de când noi suntem mici”... credem ce vrem şi ce ne place.

În intersecţie, femei cu bustul mare şi tricouri de lycra mulate pe formele deloc apetisante, în culori ţipătoare, îşi prezintă oferta de pepeni galbeni, garofiţe şi alte câteva buruieni ce vor rămâne, cel puţin pentru mine, în anonimat. Nu mai suport, dar orice-ar fi, nu mă retrag din viaţa asta. Nu încă, frate!

Mai nou, visez...

Nu obişnuiesc să visez. Şi asta nu pentru că nu am imaginaţie sau pentru că prefer să-mi odihnesc creierul în timp ce dorm, dar somnul mi-a fost dintotdeauna profund şi politicos. Politicos cu persoana agitată din timpul zilei căreia îi place să viseze oricum cu ochii deschişi. Am fost dintotdeauna a day-dreamer... şi cred că este suficient...

Nu am visat foarte mult de-a lungul timpului,exceptând câteva coşmaruri pe care le-am trăit la intensitate maximă şi în repetate rânduri, pe unele dintre ele, undeva în vremuri imemoriale, aparţinând unei copilării pe care mi-o amintesc cu nostalgia specifică octagenarilor zilnic recunoscători pentru longevitatea cu care au fost binecuvântaţi, dar şi cu amnezia, pe alocuri prefăcută şi impusă, a celor ce preferă să lase anumite episoade în trecut.

Ba asistam neputincioasă la urmăriri ca-n filme a eu-lui meu desprins şi rătăcit în lumi paralele de cuburi uriaşe rostogolindu-se ameninţător şi neîntrerupt pe o vale abruptă, ba mă imaginam în ipostaze pe care cu siguranţă nu le-am trăit în vieţi anterioare, dar nici nu o voi face în vreuna din cele următoare. Dacă există aşa ceva.

De curând am fost în Venezuela. Nu sunt sigură ce căutam acolo, la fel cum nu sunt sigură că imaginile pe care am fost în stare să le derulez au fost rodul imaginaţiei mele. Nici măcar nu ştiu dacă ceea ce se desfăşura, într-o splendoare demnă de poveşti, nu alta, era într-adevăr Venezuela. Ce ştiu este că mi-a fost al naibii de bine pe nişte meleaguri despre care nu am habar şi unde ideea de necunoscut face parte dintr-un farmec ce îmi pare irezistibil. Poate că şi apariţia unor figuri familiare a întregit senzaţia de bine, dar contopirea mea, a celei ce nu şi-a dorit niciodată să ajungă într-un astfel de loc, cu o lume complet străină, mi-a adâncit setea de călătorie.

Deunăzi, am trăit şi mi-am testat limitele. Mi-am descoperit latura războinică printr-o întâmplare ce mi-a dezrădăcinat convingerea potrivit căreia eu pot spune „niciodată nu voi...”. Acum ştiu că este posibil să..., chiar dacă prefer să nu...

Ce mă descumpăneşte este faptul că m-am complăcut în scenariul de thriller nereuşit şi ieftin pe care l-am văzut cap-coadă şi pe care, culmea, am şi încercat să-l prelungesc pe cât de mult posibil. Mi-aş fi dorit continuări la fel de ieftine, răsturnări de situaţie previzibile, personaje plate, conturate doar prin prisma fricii ce mi-o provocau... şi asta doar de dragul acelei fascinaţii a răului de care omul nu se dezice niciodată. Credeam că sunt altfel. Sunt aidoma tuturor celorlalţi. Îmi plac filmele de duzină, mai ales când ele se petrec în faţa unui singur spectator. Spectatorul-regizor ratat.