Refuz să-mi mai compromit nopţile în încercarea de a găsi un remediu pentru lipsa cronică de inspiraţie ce s-a instalat fără permisiune în toate acele spaţii vitale din care s-ar fi putut naşte cuvântul. Dacă odinioară, neavând nimic din ce mi-aş fi dorit, inventam oameni şi întâmplări cărora le dădeam viaţă prin simpla manifestare a voinţei, astăzi constat că mi-am rătăcit pasiunea în colţuri în care mi-e frică să pătrund. Şi nu pentru că mi-am limitat curiozitatea dintr-un spirit de conservare până nu demult inexistent, ci mai degrabă din respectul pe care îl datorez, ca om, oricărei părţi din mine cu care nu am avut de-a face o perioadă de timp considerabilă. Nu te trimiţi pe tine însuţi „à Dieu”, în lumea celor sfinte, pentru ca mai apoi, ca dovadă a unei evidente ipostaze capricioase, să cauţi reconcilierea tacită, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până şi eul creator – ori poate mai cu seamă acesta – are orgoliul său, a cărui atingere nu poate duce decât la anularea legăturii cu entitatea purtătoare căreia îi dă substanţă.
Dacă va fi să renasc, o voi face pentru că aşa mi-a fost dat, şi nu pentru că am stârnit compasiune şi exasperare acolo unde ar fi trebuit să existe, de fapt, indiferenţă. Aceasta ar fi o pedeapsă cu mult mai greu de îndurat decât însăşi moartea clinică a eului „vinovat” de izbucniri lirice.
Ca atare, am să-mi petrec convalescenţa aşteptând... ca gânduri şi cuvinte să mă recapete din mâinile unor muze străine...
It will grow back like a starfish
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire