Chiar dacă

Am intrat cu zgomot şi emoţie în camera ei. Ştiam că nu mă aude, dar eram sigură că mă simte. I-am pus coroniţa pe pieptul inert, aproape lipsit de suflare, şi i-am zâmbit, sperând că gestul meu o va îndupleca. Aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, cuvintele să o doară pe dinăuntru şi să-şi ceară ferm dreptul de a fi vorbite, astfel încât, din neputinţa de a le opune rezistenţă, dar şi din nerăbdarea de a se elibera de povara tăcerii, să-mi spună că totul a fost o joacă de care în sfârşit s-a plictisit. Nu s-a întâmplat aşa. Am aşteptat în zadar ca trupul ce se desfăşura leneş înaintea mea să sugereze un semn de viaţă rătăcit, menit să-l readucă în trăire. Fără să vreau, i-am condamnat refuzul cu mine toată, cu fiecare gând în parte şi cu înverşunarea omului suferind, dar incapabil să înţeleagă. Vroiam să o lovesc, să îi arăt cum doare şi să trezesc în ea sentimentul de nesuportat al vinovăţiei. N-a fost să fie. Nici atunci, nici mai târziu, când s-a cedat definitiv lumii în care ea trăia de mai bine de un an. A fost prima dată când a durut.
Şi de atunci, a continuat să doară. Pentru că sistemul imunitar îţi este ireversibil zdruncinat. Nu mai ai mijloacele de apărare care, în condiţii normale, s-ar fi activat automat, înainte ca tu să reacţionezi.
Întrucât oamenii vin şi pleacă… Nu ştiu să stea pe loc, poate şi pentru că sunt, prin excelenţă, nişte curioşi care vor să cuprindă întreg adevărul şi întreaga experienţă a vieţii de la o primă escală pe pământ. Călători prin vocaţie, dintr-un spirit al aventurii fundamental, ei se transformă în personaje ale celor mai neobişnuite poveşti, justificându-şi plăcerea de a hoinări dintr-o existenţă în alta prin prisma coincidenţelor care, de cele mai multe ori, nu dau de ales.
Iată de ce astăzi reacţionez violent ori de câte ori văd copii răsplătiţi pentru eforturile depuse prin ceea ce a devenit, pentru copilul care am fost, simulacrul indiferenţei manifestate prin tăcere mai mult sau mai puţin voită – coroniţa. Iată de ce nu beau niciodată, singură, Santal de portocale roşii, în intimitatea unui spaţiu care mi-ar oferi posibilitatea de a retrăi momente care, iar, mi se refuză şi la care nu mai am acces. Iată de ce nu am să mai ţin pe nimeni în faţa uşii apartamentului meu, ore întregi, antrenându-ne în discuţii interminabile despre “mersul lucrurilor”, al tuturor lucrurilor, căci omul cu care am inventat astfel de “episoade” a ales, şi el, să plece. S-a mutat, probabil, în faţa altei uşi, uitând că bomboanele expirate şi codrul de pâine nu vor exista niciodată în alte coordonate.
Sunt un om suficient de apăsat de frustrări încât să nu-mi mai pese că mi le mărturisesc cu nonşalanţa specifică celor ce nu mai au nimic de pierdut. Sunt un om căruia nu i s-a făcut rău, dar pe care despărţirile l-au durut… aşa cum doare numai un “rău”…