mercredi 14 mai 2008

Excuse me while I kiss the sky

Întârzie. Prima dată, în ultimele trei săptămâni, de când s-a reîntors în lumea ei. Zâmbea de fiecare dată când cineva îşi invoca, sub forţa împrejurărilor, dar mai ales pentru a-şi justifica impoliteţea, dreptul la celebrul sfert academic. Şi mă întreb cum are să se scuze ea, de data asta, când nu are la îndemână un astfel de instrument care să-i păstreze intactă reputaţia.
Totul o aşteaptă. Apartamentul gol, invadat de linişte şi lumină, într-un echilibru care descumpăneşte şi trădează o notă de snobism familiar, moştenit din cele mai îndepărtate generaţii. Peretele maro, la care a visat dintotdeauna, dar care i-a fost refuzat categoric, fiind catalogat drept un capriciu de copil mare. A devenit astăzi colţul preferat al celorlalţi, un colţ al regretului şi al amintirii, un refugiu din lume, din cotidian, în mijlocul aceleiaşi lumi, al aceluiaşi cotidian. Un colţ guvernat de paradox. Un perete „dedicat” postmortem, când doar speranţa într-o lume viitoare, de dincolo de realitate, şi încrederea forţată într-o existenţă permanentă, dar incosistentă, mai reuşesc să-l ţină în viaţă. Pe podea, mereu în acelaşi loc, străjuieşte plină de emoţia primei întâlniri, o vază în linii drepte... în care respiră nişte cale... Cu ele au ademenit-o prima dată, ştiindu-i prea bine slăbiciunea şi exploatând-o în cel mai egoist, dar sincer, mod posibil. Poate din neputinţa de a se desprinde definitiv, sau poate pentru că era oricum prea devreme pentru a o lăsa să-şi ia zborul. Alături, castronul ei verde, al surprizelor zilnice, al acelui „ceva bun” pentru care s-ar întoarce întotdeauna cu zâmbetul pe buze, oricât de greu i-ar fi să o mai facă. Astăzi este fistic. Şi tot astăzi, este „chop suey”. Şi mai sunt şi eu, închisă între aceleaşi patru axe, cu o aceeaşi perdea de sticlă care mă desparte de trăire, care nu-mi permite senzaţia libertăţii ori a cuvântului adresat şoptit... de aici, din globul meu de sticlă, trebuie să mă răstesc, pentru a mă face auzită, pentru a putea pătrunde dincolo de „obstacolul” ce mi-a adus izolarea. Iar încercările „strigate” de a comunica sunt completate, absolut necesar, de o mişcare scenică pe măsură, încât o astfel de luptă eroică mă epuizează mai mult decât însăşi ideea captivităţii. Chiar şi-aşa, de multe ori ăşi încheie vizita fără a-mi răspunde, promiţându-mi printr-un zâmbet complice, imaginat de cele mai multe ori, să mă elibereze cumva din ceea ce mi-a devenit o carapace a cărei greutate am renunţat să o mai simt. Oftez de fiecare dată adânc, aşteptând şi visând la ziua de mâine, când îmi voi primi din nou şansa de a spune „hey you”. Las tăcerea să îşi joace rolul, neîncetând să sper ca, totuşi, până ce va hotărî să se retragă prin reverenţa-i obişnuită, să mă zărească.
Nimic nu lipseşte din decor, şi totuşi decorul nu capătă viaţă. Ceva trebuie să se fi întâmplat...

Aucun commentaire: