Cronică

Trăire în cercuri concentrice. Intrigă la masă rotundă. Cuvânt pe fiecare scaun. Aplauze în reluare din iubire, pentru iubire. Stop cadru. Sfârşit în paşi de dans.
Urăsc despărţirile. Urăsc sfârşitul, sub orice formă. De drum, de piesă, de refren, de viaţă. Pentru că doare, pentru că ceva, întotdeauna, moare, înainte ca tu, cel osândit la moartea clinică, temporară, parţială, la moartea nemoarte, să-ţi dai seama.
M-au tot minţit că orice sfârşit înseamnă un nou început, că lumea evoluează, cumva, prin compensaţie. Şi a cam mers o vreme. Dar nu mai cred. Nu văd ce e atât de interesant la capătul lui 69, la capătul unei zile de coşmar, când n-apuci să savurezi clipele de linişte pe care ţi le oferă un fragment de proză veche, o secvenţă a lui Scorsese sau frânturi di una storia che vale, pentru că energia se epuizează fără preaviz, şi adormi încă din pragul uşii. Aşa că... unde e începutul care consolează, care îţi distrage subtil atenţia, dar definitiv, de nici nu-ţi mai aminteşti că ai fi putut să suferi la un moment dat, dar n-ai făcut-o?
Nimeni nu-mi spune. Nimeni nu mă ajută să-l descopăr. Aşa că încerc să mă descurc singură. Caut... Trântesc plapuma cât colo. Mă gândesc că poate e mai aproape şi mai la îndemână decât mi-aş putea imagina. Lebedele cad, una câte una, neavând timp să-şi folosească aripile spre a se salva. Întotdeauna îmi dorisem să mă joc cu ele, să le fugăresc, să le învăţ să zboare, iar acum, că se întâmplă toate astea, nu mă gândesc decât la afurisitul de început care se ascunde în continuare. Şi lebedele, de pe podea, gâfâind a nedumerire, dau din umeri. Şi pentru ele s-a terminat. Şi pentru ele clipa următoare este incertitudine.
Iar mama nici măcar nu vede că sunt lebede. Ea zice că-s nişte berze cu picioare scurte. Aşa să fie? Totul se dărâmă. În pas aritmic de vals vienez. Aud, din alte sfere, acorduri frenetice stăpânind întreg văzduhul, cucerind, rând pe rând, spectatorii. Dar ce caută ei aici, alături de lebedele mele suferinde, răvăşite, agăţându-se doar din instinct de ultima suflare? Decorurile se modifică, fuzionează, nu se mai deosebesc. Iar eu nu mai pot decât să dau din aripi în neştire, pe traiectul unor cercuri concentrice. Mai am puţin până la preluarea ştafetei. Se aude un foc de armă. Cred că am pierdut startul.