lundi 8 septembre 2008

De-a v-aţi ascunselea

Copiii se feresc, din instinct, de tot ceea ce le poate pune în pericol integritatea corporală, dar mai ales stabilitatea emoţională. Se ascund zâmbind a victorie în spatele mamei, scutul de apărare indestructibil care le conferă siguranţa şi liniştea spre care vor tinde şi mai târziu. Curiozitatea însă îi frământă. Văd răul dându-le târcoale ştrengăreşte şi simt nevoia de a pătrunde dincolo de teamă pornind din călcâie şi sfârşind într-un vârtej de porniri temerare. Sunt fracţiuni de secundă ce le permit acomodarea cu o nouă prezenţă în viaţa lor, dar intensitatea începutului depăşeşte orice capacitate de înţelegere.

Nu poate fi vorba despre avertismente luate în considerare, cu toţii sunt meniţi păcatului. Pentru că nimic nu există degeaba. Totul are un sens, totul determină consecinţe ireversibile.

Copiii sunt conştienţi de vulnerabilitatea involuntară pe care o dovedesc faţă de lumea cu mult mai mare decât universul lor imediat înconjurător. De aici şi atitudinea războinică dusă de multe ori la extrem.

Am pretins că, odată cu trecerea timpului, am să mă fac şi eu om mare. Şi poate că, pe alocuri, când contextul mi-a cerut-o, am disimulat o metamorfoză ce sub nicio formă nu s-a lăsat trăită. Nu am trăit într-un glob de sticlă, aşa cum uneori îmi plăcea sa-mi imaginez, dar mi-am construit un sistem imunitar demn de invidia celor din jur. Odată cu el, imaginea mea s-a conturat într-o singură direcţie, aceea a omului incapabil de sentimente exprimate în doi şi de poveşti siropoase ce-mi compromiteau existenţa. Nu îmi era decât teamă. O teamă exagerată, ce-i drept, pe care nici nu aveam vreun interes să o înlătur. Nu aş fi făcut decât să devin ca toţi ceilalţi oameni. Mi-aş fi trezit inima din starea de trândăvie cronică în care s-a complăcut fără voie până atunci pentru a-i da o utilitate ce mie îmi părea exagerată şi oricum cu mult peste puterile unui organ ce trebuie să mai şi ţină omul în viaţă. Aş fi devenit probabil sensibilă la imaginea altfel dezolantă a două mâini atingându-se timid, şi deci... vulnerabilă. Oamenii nu vor aşa ceva. Eu, cu atât mai puţin.

Dar a venit vremea când mi-am dorit să mă joc şi să îi arăt că o pot învinge cu propriile-i arme. Am vrut să îi arăt că e condamnată prin însăşi apartenenţa la fiinţa mea la o viaţă lipsită de fiorii şi emoţiile unui cuvânt pe care nu învăţasem să îl pronunţ. Şi i-am arătat.

Astăzi trăiesc într-o simbioză perfectă cu mp3 playerul de la el. Mânânc orez cu lapte sub cerul liber. Port şosetele roşii cu un zâmbet tâmp întipărit pe figură. Dansez deloc stingheră pe scările din faţa blocului şi nu-mi pasă că sunt aritmică. Capăt cucuie zilnic şi sunt mândră de ele. Astăzi visez la Andrada...

Iar inima mea nu se joacă...

3 commentaires:

Mihai a dit…

nici oamenii mari sau mai degraba despre care s-ar spune ca sunt mari .. nu sunt pe departe..cunosc eu pe cineva care cand bea ceai rusesc afumat facut intr-un ceainic negru dintr-o ceasca la fel de neagra si plata nu mai simte nici temperatura nici dureri de cap sau in gat , care-si spala si calca doua tricouri anume cu o grija pe care nu credea c-o poate arata fata de nimic , care de doua zile e nespartit de crucuiulita pe care a primit-o de la ea , care isi vede toata viata in ochii ei mari in care incap atatea...habar n-avea ca-si putea gasi fericirea asa cum o visase .. langa cea pe care o vazuse candva..cumva inainte chiar de a fi el...

Sahara Penguin a dit…

...Cine e Andrada?

day-dreamer a dit…

...cea ce se va naşte cândva...