Nu înţeleg de ce tocmai sâmbăta asta trebuie să aducă prima ninsoare. Ştiu că se bucură precum un copil că pe 23 noiembrie împlineşte 23 de ani şi că, oricâte nemulţumiri ar avea şi oricât de singură s-ar simţi, vrea să transforme ziua în cea mai frumoasă sărbătoare, dar mie nu-mi convine că doamne-doamne şi-a ales tocmai sâmbăta asta pentru primii fulgi de zăpadă. Probabil că nu mi-am dorit suficient de mult soarele pe cer, iar el nu a ştiut că trebuie să se conformeze unor dorinţe despre care nici măcar eu nu eram foarte sigură. Dar eu îmi doream să fugăresc copilul prin parc. Vroiam să-i pun casca pe cap, ochelarii cu fluturaşi multicolori, să o imobilizez cu centura şi să "vruum! vruum!" pe aleile aglomerate... să-i iasă inima din piept, să râdă cu gura până la urechi, iar eu să obosesc... ea să mai ceară, iar eu să nu mai pot...
Dar doamne-doamne avea alte planuri pentru noi astăzi. Pare-se că pregătise frig şi fulgi de zăpadă, deşi nimeni nu este pregătit pentru noile condiţii. Suntem luaţi prin surprindere. Doar aceia cărora le plac lucrurile imprevizibile au puterea de a scoate nasul de sub fular, spre a fi nins, pentru ca apoi să ridice mâinile spre cer în semn de mulţumire. Eu aş fi preferat altceva, totuşi.
Cu toate astea, nu puteam să-i fac copilei o primă vizită la domiciliu fără să-i dovedesc cumva recunoştinţa ce i-o port pentru bunăvoinţa de a mă primi în spaţiul pe care îl guvernează cu o uşurinţă pentru care mulţi ar invidia-o. Mă gândesc că nu este deloc uşor să fii aşezat într-un loc, iar oameni de toate felurile, cu care poate nici nu ai chef să socializezi în vreun fel, să se aşeze în faţa ta, să se minuneze, să chicotească prosteşte, să te mângâie pe creştet şi să te ciupească de obraji. Ţie nu-ţi place ca intimitatea ta să fie invadată nici de cei apropiaţi, darămite de tot felul de necunoscuţi despre al căror trecut nu ai habar. În plus, se găsesc întotdeauna să te deranjeze în momentele de maximă intensitate, în care o tipă mulatră, cu un corp pe care tata îl priveşte cu o admiraţie ce mă supără pe mine, darămite pe mama, care nu face decât să-i arunce o privire cu subînţeles, el plecându-şi ruşinat ochii în pământ, spune lucruri inexplicabile... "If I were a boy"... Până şi eu îmi dau seama că nu e nimic interesant în a fi băieţel... Ei nu ar avea nici într-un miliion de ani sensibiitatea pe care o dovedesc eu, de exemplu, faţă de artă. Pentru că, înainte de artă, sunt aspecte mult mai importante, de bun simţ ar spune ei, precum plăcerile personale de orice fel.
Convinsă fiind că îţi poţi totuşi întipări imaginea în mintea unui om care nu dă doi bani pe tine şi care ar prefera să stai cuminte, departe de lumea lui, mi-am zis să nu mă dau în lături de la nimic care m-ar putea ajuta să-mi facilitez un viitor acces în viaţa copilului. Pentru că, în ciuda piedicilor pe care oricine ar vrea să le interpună în drumul meu, sunt hotărâtă să "vruum! vruum!" cu Alexandra.
Cu emoţia tipică celor mici, pe care eu am trăit-o ultima dată cu mulţi ani în urmă, când încă puteam fi cumpărată cu acadele, şi cu o atitudine timidă, datorată în parte şi faptului că o atenţie la care gazda nu se aşteaptă nu îţi garantează întotdeauna succesul, mi-am făcut intrarea în universul Alexandrei, din care, în mai puţin de zece minute, aveam să-mi doresc să nu mai plec. Este lumea pe care cu toţii ne-o dorim. Unii visează la ea în tăcere, fără a avea puterea de a-şi recunoaşte dorinţele păcătoase, alţii îşi refuză experienţa viselor ce par, cel puţin la prima vedere, imposibile, crezând că astfel de porniri sunt specifice doar acelora ce nu conştientizează realitatea. Mai sunt însă şi aceia care, trecând de prejudecăţile majorităţii, au curajul de a se metamorfoza, ori de câte ori simt nevoia, de a coborî, cum spun mulţi, la mintea copiilor.
Spre surpinderea multora dintre cei sceptici, am fost întâmpinată cu zâmbetul ştrengar, lipsit de formalitatea pe care o impune distanţa dintre doi străini, şi cu privirea senină a celui obişnuit să fie tratat precum cel mai ciudat exponat de muzeu. Nu mi-a luat mult până să resimt comfortul pe care, cu toată sinceritatea, nu îl anticipasem şi care, de cele mai multe ori, perceput exact în măsura în care îţi şi este oferit, se confundă cu o siguranţă pe care mulţi ar eticheta-o drept infatuată.
Ca să nu mai vorbim de entuziasmul deloc exagerat, şi cu atât mai puţin disimulat, dovedit în clipa în care i-am oferit "atenţia" în care mi-am pus toate speranţele. Momentul în care degetele au început să i se plimbe haotic pe tastatura unui "Macbook" miniatural, pe al cărui ecran alergau de colo-colo păpuşi Barbie, în ritmurile zgomotoase create prin atingerile je sais furioase, a fost cel care m-a convins că inspiraţia mea nu dăduse greş. Iar gărgăriţa a fost, fără doar şi poate, personajul principal al întregului episod, captivând-o ireversibil.
Acum sunt trei. Fiecare cu gărgăriţa lui... Pentru că nimic nu este mai frumos decât viaţa în doi ca viaţa în trei...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire