jeudi 5 mars 2009

Un alt fel de dincolo

Sunt îngrijorată când îmi spune în dimineţile târzii şi leneşe că a visat urât. Eu ştiu deja, dinainte ca el să-mi împărtăşească secretul interior şi nocturn, petrecut undeva, într-o lume pe care singur o controlează şi unde nu am acces decât atunci când mă invită. Ştiu, pentru că se zvârcoleşte, tresare şi, uneori, mă caută în somn. Ori cel puţin aşa îmi place mie să cred. Pentru că de îndată ce-şi loveşte corpul de al meu, pare să uite că acolo, în acea lume, el este personajul unui film de acţiune cu eroi şi prinţese, trăind poveşti ce îl atrag iremediabil.

Nu i-am înţeles fascinaţia până astăzi. Dar îmi dau seama că toate lucrurile de care îmi este teamă mi se întâmplă în vis, fără excepţie. Se petrec cu intensitatea cu care s-ar petrece şi în realitate, pentru că, oricât de mare mi-ar fi puterea regizorală, nu am puterea să mă detaşez şi să particip liniştită, cu gândul că în scurt timp totul va deveni o amintire. Şi poate nici măcar atât, pentru că lumina dimineţilor nu a fost niciodată terenul propice al viselor nocturne, care se „trezesc” spulberate înainte de a se fi încheiat. Iar toate aceste lucruri rămân acolo, suspendate într-un timp necunoscut, se consumă într-o lume în care reuşesc să le păcălesc cu o identitate care îmi aparţine, dar care este volatilă, depinzând de capacitatea mea de a câştiga luptele permanente cu omul insomniac ce sălăşluieşte în mine.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea se petrece „dincolo”, acolo unde doar eu îl percep, acolo unde sufăr şi îl prigonesc, aşa cum s-ar întâmpla şi dacă – dându-şi seama că a greşit decorul – m-ar cotropi cu adevărat.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea este, până la urmă, o utopie. Îmi place gândul că îl pot controla.
Pentru că aici, în lumea aceasta, în care ochii larg deschişi nu mă feresc de impertinenţa întâmplărilor inoportune, nu i-aş face faţă. Dincolo, sunt şi eu, asemenea lui, o eroină. Sunt un personaj de poveste care supravieţuieşte indiferent de context. Sunt omul care nu se lasă atins de bătrânii zâmbind ştirb la metrou, strângând în palmele bătătorite buchete de ghiocei năpăstuiţi de soartă, de copiii care îşi lasă palmele curate să alunece pe geamul de sticlă al unor vitrine care reprezintă suma tuturor dorinţelor umane, pe care le exploatează conştient şi maliţios, de crizele de orice fel ale celor din jur.

Îmi place viaţa mea de noapte, pentru că doar atunci pot recrea, fără să dau socoteală nimănui, acoperişul unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Şi pentru că, de-ar apărea acel element nefast, care să-mi zdruncine echilibrul, cu siguranţă aş fi în stare să fac mai mult decât să iau perna în braţe, să o strând cu putere, imaginându-mi că e el.

Pentru că aici, în definitiv... sunt doar un om...

3 commentaires:

Narcosis a dit…

viata de "noapte" e mai permisiva, dar oricum ..la fel de "reala" ca si viata de "zi".

day-dreamer a dit…

viaţa de noapte este mai permisivă, atâta timp cât mă aflu sub influenţa de nestăvilit a visului. dar a visului la propriu. doar atunci se întâmplă TOTUL, fără excepţie...

Mihai a dit…

o eroină care luptă cu toate forţele împotriva răului de dincolo..o simt în momentele în care tresari..şi îngâni pierdut ceva doar de tine ştiut..te linisteşti însă ..atunci când te iau în braţe şi te pup ,mă pupi şi tu şi pleci din nou la luptă..