M-am oprit în mijlocul drumului de aproape un sfert de oră şi îmi simt încă picioarele ţintuite într-un asfalt ce parcă nu vrea să-mi dea drumul. Privind în jos, zăresc mii de chipuri, rotindu-se cu o viteză uimitoare, unele râzând în hohote, altele zâmbind a părere de rău, altele suspinând în tăcere, altele plângând cu lacrimi de crocodil, de ca şi cum o catastrofă doar ce s-a întâmplat. Un ochi îmi râde, celălalt îmi plânge, dar eu nu ştiu încotro să mă îndrept. De-ar fi să o iau pe calea zâmbetului, ar însemna să iau în derâdere visele cu care am copilărit. De-ar fi, dimpotrivă, să o iau pe calea lacrimilor, aş recunoaşte înfrângerea.
Închid ochii. Mă gândesc că asta ar fi singura soluţie pentru a face chipurile să dispară. Îmi pare că râd toate de mine, chiar şi cele ce au ochii plânşi. Incredibil, mă urmăresc şi în spatele pleoapelor închise, amorţindu-mi întreg corpul şi acaparându-mi gândurile.
Trecătorii sunt indiferenţi. Sunt obişnuită cu atitudinea nepăsătoare a oamenilor, cu tendinţe clar sociopate, dar în momentul ăsta mi-aş dori să-mi pot exprima frustrarea. Vreau să strig în gura mare că îi condamn şi că nu-i voi ierta niciodată pentru a mă fi lăsat acolo, în faţa unei vitrine ce mă face să sufăr. Poate nu au de unde şti, iar eu nu-i ajut cu nimic, e adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă ocoloească cu grijă, de parcă le-ar fi teamă să nu mă dărâme. Nu mă mai pot mişca de jumătate de oră, şi nimeni nu mă observă. Doar irisul ochiului stâng, mereu mult mai energic decât amicul lui geamăn, perfect simetric, se zbate. Ai spune că doar el mai trăieşte în toată fiinţa mea. Cel drept, leneş şi neinteresat de soarta gazdei sale, a rămas înţepenit în colţul exterior, contemplând trecătorii. Ba chiar, din când în când, îmi pare că-l aud strigând după copiii neînsoţiţi de bunici, îndemnându-i la cele mai mari năzdrăvănii cu putinţă.
Chipurile din asfalt se liniştesc brusc. Şi-au dat probabil seama că mi-este imposibil să mă mai concentrez la evadarea mea, în condiţiile în care ele îmi distrug, puţin câte puţin, liniştea interioară.
Este târziu. Nu ştiu de când mă aflu aici. Bulevardul a adormit şi el. Întunericul s-a lăsat peste formele unduioase ale pianului buclucaş. Mă dor picioarele şi simt că, de aş putea, în orice clipă m-aş putea prăbuşi pe trotuar. Doar sufletul mă doare mai tare. Căci el s-a convins. Niciodată nu se va împlini.
Do e-o doamnă cam voinică... Re, un rege mustăcios...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire