Rău de la suflet

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.