vendredi 4 décembre 2009

Rău de la suflet

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde
. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.

8 commentaires:

Juliet a dit…

Oricât ar fi de ispititor, nu-ţi lăsa sufletul în mâinile nimănui. Numai tu poţi avea grijă de el :)

Misaki a dit…

Fara sa fiu morbida, as vrea si eu sa ajung cenusa, iar nu tarana. Poate asa ma va putea recompune si pe mine cineva :)

Eu mi-am lasat sufletul in mainile cuiva. Sunt mai libera decat inainte :)

Anna a dit…

Si de acolo in mereu.
Am.

Anca Vrinceanu a dit…

Buna, am tras si eu un ochi pe blogul tau, imi place.
Cat despre ceea ce ai scris, m-am gandit sa te intreb cine ti-a spus ca iti sta bine in verde? si de ce ti-ar spune-o. Cum si spui ca "tu as mal" mai bine vezi ce culori ti se potrivesc, sa nu "avoir des vertiges" et "avoir des tete". Fii barbata!

Anna a dit…

Cum sa nu existe,
da-mi-o te rog inapoi. Am avut sentimentul tulburator ca-s talpile mele.

day-dreamer a dit…

@Juliet: Uneori, am nevoie de ajutor. Din păcate. (şi este un "din păcate" de circumstanţă, pentru că de fel cred că sufletul se îngrijeţte cu suflet, doar să fie cel potrivit).

@Misaki: Mai liberă, mai uşoară... de aici şi plutirea, şi zborul de după.

@Anna: Aşa :)

@Anca Vrînceanu: Un el de demult. Un el dintotdeauna. Un el care spune mult cu puţin.
De multe ori, culorile mă-mbracă fără să mă-ntrebe de vreau ori de îmi plac. Dar ştiu o culoare ce mi se va potrivi mereu.

@Anna, din nou: S-au speriat şi au fugit. Le-am găsit la uşă, desculţe, aşteptând. Voiau să plece întru regăsire. Le e teamă din nou...

Silly Girl a dit…

tare frumos mai scrii... :)

day-dreamer a dit…

@Silly Girl: Zi şi de rău, că la bine nu mai ştiu cum să răspund.