Învăţături de minte

Nu există zi de la dumnezeu în care să nu descopăr câte ceva despre mine, deşi mă laud de câte ori am ocazia că mă cunosc mai bine ca oricine şi că sunt ca o carte deschisă pentru mine. Cred că ar trebui să-mi ţin gura mai des şi să încetez cu afirmaţiile categorice despre care ştiu – de-acum încolo, fără doar şi poate – că mă pot „înfunda” când mi-e lumea mai dragă.

14 noiembrie 2009. Betting on Shorts la The Ark. Sau Bursa Mărfurilor Creative. Sau cum s-o chema. Irelevant, oricum, dar încerc să localizez temporal şi spaţial întâmplarea, pentru o mai bună şi mai precisă relatare ce se va petrece într-un viitor cum nu se poate mai îndepărtat, cu şanse mari de a nu se realiza niciodată. Cu siguranţă nepoţii îmi vor mulţumi pentru astfel de detalii, fără de care povestea nu ar mai fi aceeaşi.

Singurul lucru pe care îl pot spune cu privire la locaţie este că m-a fascinat din două motive: în primul rând, nu am nici cea mai vagă idee ce identitate are clădirea unde s-a desfăşurat evenimentul, dar ştiu că mi-ar plăcea să beau o cană de ceai fierbinte acolo, într-o zi puţin însorită; pe de altă parte, drumul spre locul cu pricina s-a descris de aşa natură că am pătruns şi eu, după îndelungi căutări, toate ridicole în pasivitatea lor, în paradisul florilor din piaţa George Coşbuc.

În stilul caracteristic de care nu mă lepăd niciodată, nici măcar la rugăminţi frenetice, mi-am făcut o intrare triumfală pe care probabil că mulţi nu o vor uita prea curând. Degeaba mi-am acoperit jumătate de figură, şi culmea!, tocmai jumătatea cea numa’ bună de fotografiat, privit pe furiş, admirat până la lacrimi, adulat, căci secundele ce au părut pe bună dreptate o eternitate, dar abia după ce s-au sfârşit, au dat ocazia spectatorilor să-şi întipărească figura-mi angelică pe retină. Învăţătură, dacă se poate şi de minte, dacă nu, nu: ca măsură de precauţie, ori de câte ori îmi va fi dat să intru într-o încăpere despre care ştiu că este delimitată de exterior prin ceea ce se cheamă în limbajul comun uşă, am să las orgoliul deoparte şi-am să consider că însoţitorii mei se pot descurca la fel de bine ca şi mine la a o deschide, pentru că mi-e clar că noţiunile sunt puţin confuze în ce mă priveşte. Mai ales când uşa e din sticlă. Poţi să tragi de jumătatea care nu se deschide până pici din picioare de extenuare, ea nu se va deschide, cu atât mai mult cu cât cealaltă jumătate este deja dată la perete, spre a-ţi facilita accesul. Ăsta-i lucru bun de ştiut.

Eu ştiu că-s mică. Mignonă, de fapt, că sună ceva mai pretenţios, şi mai spală din ruşinea ce reiese din paragraful anterior. Deşi precizarea că am evitat scaunul roz, de teamă că o astfel de imprudenţă m-ar afunda şi mai mult, ar trebui să ajute şi ea. Ca atare, foarte mică mi-a fost mirarea când am observat că subtitrările filmelor se pierdeau într-o mare de capete îngrămădite în rândurile din faţa mea. M-am descurcat cu spaniola din lozul necâştigător, 7:35 de la mañana, engleza nu avea cum să-mi vină de hac, dar scurtmetrajul românesc m-a ridicat în picioare. Şi nu vă grăbiţi cu fel de fel de concluzii, că nu patriotismul m-a animat. Nici pe departe. Ci nevoia de subtitrare. Oamenii ăia mi se adresează în limba pe care o vorbesc zi de zi, iar eu nu mă obosesc să-i ascult, pentru că cineva s-a ocupat de traducerea în engleză. Shame on me!

Benefic experiment, n-am ce zice.