Pinguinul rătăcit

Pinguinul cu ochi mari şi gropiţă în obrazul stâng este mai fericit ca niciodată, căci de două zile încoace lumea nouă în care-şi duce zilele – forţat de împrejurări, de se întreabă cineva – aduce cu tărâmul copilăriei lui. Îşi freacă ochii şi nu-i vine a crede. E ca şi cum, dându-se de trei ori peste cap, a reuşit să-nfăptuiască cel mai neaşteptat miracol.

Pinguinul Neghiniţă, căci aşa a fost botezat de făpturile ciudate ce-l înconjoară, zice-se datorită staturii sale (habar n-au ei că la orele de educaţie fizică a condus mereu plutonul fiind cel mai înalt pinguin din clasă), face slalom printre nămeţii aruncaţi haotic, în locuri unde cică n-au ce căuta, oameni aruncând printre dinţi cuvinte de ocară la adresa celui ce a stârnit o astfel de harababură şi maşini alunecând într-o disperare soră cu depresia lui Neghiniţă din primele zile ale şederii lui aici.

În drumul său spre casă, pinguinul a trecut pe lângă nămeţi uriaşi, la care doar visa cu câteva zile în urmă. Ar vrea să se arunce într-unul, în cel mai mare dintre toţi – că doar şi el era cândva cel mai mare dintre pinguini – şi să-şi facă drum către asfaltul de dedesubt, unde probabil s-ar aşeza cu burta-n sus, ar încerca să strige cât îl ţin puterile către trecători şi şi-ar închipui grimasele înspăimântate ale acestora. S-ar tăvăli de râs, acolo jos, sub povara zăpezii, aşa cum o făcea şi altădată.

Îi este ruşine. Trec oameni zgribuliţi, ce nu par să simtă magia unui astfel de decor, şi nu ar vrea să facă notă discordantă. When in Rome, do as the Romans do. Altfel, e vai şi-amar. Asta-i prima lecţie pe care creaturile ciudate de-aici l-au învăţat. De-aceea-i caraghios în hainele multicolore în care este îmbrăcat în fiecare zi, ori cel puţin aşa se simte, şi râde de multe ori, de unul singur, imaginându-şi reacţia alor lui dacă l-ar vedea. Fularul îl sufocă, fesul cu ciucuri uriaşi îi trag capul când într-o parte, când în alta, iar mănuşile îi fac palmele să transpire cam ca atunci când încerca să facă pe eroul în faţa lui Sparkle, pe care o iubeau de altfel toţi colegii lui, dar care părea că-i zâmbeşte din când în când, pe furiş.

Nu are de ales. Renunţă la plonjonul care l-ar fi făcut cel mai fericit dintre pinguini şi se mulţumeşte să-şi afunde picioarele în peticele de zăpadă neatinsă. E un gest suficient de eroic, căci este clar că-n astfel de petice creaturile neobişnuite din jur nu s-ar fi aventurat.

Şi pentru că şi-a însuşit destul de repede obiceiurile oamenilor, acum serveşte o cană de ceai fierbinte din care ies aburi furioşi. Ar fi preferat un cub de gheaţă sau un bulgăre făcut direct în palme, dar lumea asta nu-l întreabă nimic. Căci el e doar un pinguin rătăcit. Şi mic pe deasupra.