Sharon Stone de Techirghiol

Când a venit cu propunerea să mergem câteva zile la Techirghiol, despre care tot auzisem şi care mi-a tot fost recomandat de-a lungul timpului, fiindu-mi descris ca un loc miraculos menit să-mi rezolve orice problemă, indiferent de natura ei, mama zâmbea într-un fel anume pe care abia acum îl înţeleg. Habar n-aveam pe atunci ce ascunde chipul acela entuziasmat şi îngrijorat deopotrivă.

Nu am stat prea mult pe gânduri, întrucât nu mă aflu într-un moment în care să-mi permit să refuz propuneri de a părăsi cei patru pereţi ai camerei mele. Ba dimpotrivă. Ca atare, nu am ezitat să răspund afirmativ, hotărâtă să le însoţesc, pe ea şi pe mătuşa mea, într-un loc pe care toată lumea mi l-a lăudat şi în care tocmai de aceea nu cred foarte tare. Sunt sceptică de fel, cu atât mai mult când vine vorba despre proprietăţile curative ale nu ştiu căror izvoare, plante, nămoluri şi aşa mai departe.

Mi-am păstrat entuziasmul până în clipa în care am ajuns la pomul lăudat, deşi fusesem nevoită, cu puţin timp înainte de asta, să înfrunt şi să depăşesc un detaliu ce mi s-a părut în primă instanţă înspăimântător. Mi-a fost dezvăluit faptul că aveam să văd o mulţime de „fetiţe” goale, care mai de care mai apetisante. Nu-i nimic, mi-am zis, în definitiv mereu am susţinut sus şi tare că trupul unei femei are ceva din armonia, emoţia şi candoarea perfecţiunii şi că este cu mult mai plăcut, vizual vorbind, decât orice altceva. M-am înşelat. Amarnic, chiar.

Acum regret şi sufăr, în egală măsură. Mă aflu în perioada post traumă, dacă o pot numi aşa, şi îmi doresc foarte tare să mă recuperez. Sunt momente în care cred că niciodată nu voi mai fi la fel, că orizonturile mele s-au lărgit considerabil, şi că, de nu ar fi fost experienţa de patru zile ce oricum mi-au dat impresia unei eternităţi, aş fi trăit în continuare într-o linişte falsă.

O fi fost şi pudoarea mea de vină, cu toate că ea se manifestă doar atunci când este adusă în discuţie propria-mi goliciune. Niciodată nu mi s-a întâmplat să roşesc la vederea unui trup gol aparţinând unui străin. Şi totuşi, mi-a fost imposibil să rămân neatinsă de privelişte. Oriunde mi-aş fi întors privirea, peisajul era acelaşi. Dezolant, pe alocuri, chiar înspăimântător, dacă aş fi fost un ţânc de câţiva anişori. Trupuri dezgolite, întinse sub soarele ce părea să fie în asentimentul meu, contorsionate în fel şi fel de poziţii demne de toată lauda, ori eşuate lasciv, unele lângă celelalte, dovedind cea mai sinceră şi ingenuă nepăsare de care ar fi cineva în stare. Unele mai leneşe decât celelalte, altele în imposibilitatea de a se mişca de colo, colo, din cauza unui surplus de greutate ce le ţinea, pentru câteva ore, la sol.

Am descoperit, de altfel, că ceea ce eu credeam că face parte dintr-un tipar general valabil, „cosmetizat” pe de o parte după voia lui doamne-doamne, pe de altă parte după posibilităţile fiecăreia dintre noi, este departe de aşa ceva. Trupul pe care îl vedeam până nu demult ca fiind întruchiparea perfecţiunii s-a transformat, dintr-odată, în expresia dezgustătoare a multitudinii de forme pe care nu aş fi fost în stare să mi le imaginez.

Nu aş putea reproduce, dintr-un bun simţ pe care am reuşit să mi-l păstrez, cuvintele pe care le-am atribuit, şoptind, tuturor doamnelor ce îmi arătau, într-un fel sau altul, viitorul. Dar imaginile acelor zile mi-au rămas bine întipărite pe retină şi estimez că mă vor bântui multă vreme de acum încolo.

Doar Sharon Stone, pe coperta revistei franceze Paris Match, mai poate recompune speranţele mele cu privire la un viitor mai luminos. Îmi păstrez picioarele pe pământ, conştientizând aportul „trucurilor” la care fotografii apelează în cazul unor femei ce vor să arate impecabil, în uşoară discrepanţă cu realitatea, dar totuşi... Are 51 de ani şi arată încă senzaţional, cum probabil şi doamnele de Techirghiol au visat, cu decenii în urmă, pe vremea când kilogramul în plus era motiv de îngrijorare, şi nu de sărbătoare.

Basm despre involuţie

Orice tren ajunge la destinaţie atunci când trebuie, mai puţin cel în care mă aflu eu. Am încercat să-i conving pe ai mei de adevărul incontestabil al acestor cuvinte cu ţ! argumente, dar în zadar. Şi oricâte exemple concrete le-aş aduce, se încăpăţânează să nu-mi dea crezare. Mai mult decât atât, se străduiesc să găsească fel şi fel de motive pentru care eu am un asemenea ghinion şi care îl fac să fie mai puţin „ghinion” decât este în realitate.

De câte ori mi se întâmplă să „păţesc” ceva, orice, sau când prezenţa mea devine factor perturbator într-un eveniment ce se desfăşoară în mod normal fără peripeţii, îmi amintesc de „Fata cu pieze rele”. S-ar putea ca memoria să-mi joace feste, dar cred că basmul mi s-a descoperit acum foarte mulţi ani – atât de mulţi că pare să se fi întâmplat într-o viaţă anterioară – în paginile unei cărţi de Petre Ispirescu. Mi-e la îndemână să verific, aşa că nu precupeţesc vreo clipă. Arunc o privire pe cuprins şi constat cu stupoare că nu am răbdare să-l citesc. Primul lucru care îmi vine în minte este că îmi lipseşte Ctrl+F-ul tastaturii, ce m-ar fi ajutat să nu irosesc prea mult timp. Preţios, de altfel.

Deschid messenger-ul, devin available, dau dublu click pe numele meu şi tastez furioasă „b-(„. Pentru cei ce nu au încă sufletul pângărit de invazia păgână a emoticoanelor, aflaţi că mă pedepsesc pentru ceea ce am ajuns să fiu, însă virtual, că aşa îmi şade bine. Mai mult decât atât, iau cartea în braţe, cu sfinţenia cu care ar fi trebuit să o fac de la bun început, cerându-mi iertare umil, şi urmăresc cuprinsul rând cu rând, până ajung la cel care mă interesează. Neîndoielnic, am avut dreptate.

Şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiect, reiau: mă simt precum fata cu pieze rele. Sau cu una, cel puţin. Trenurile întârzie toate din cauza mea. Nu găsesc o explicaţie logică, în stare să susţină o asemenea afirmaţie, dar este că cert ca ea se bazează pe constatări repetate.

Aşa că mă resemnez în tăcere, căci nu am cum altfel, rămânând cu privirea pironită pe afişajul ce se află la câţiva metri în faţa mea şi care mă anunţă că întârzierea este de 30 de minute. Le-am spus eu că aşa se va întâmpla, iar statisticile făcute rapid în minte, pe baza unui număr nesemnificativ de călătorii recente ale unora şi altora, cunoscuţi lor, necunoscuţi mie, au fost combătute fără drept de apel (până la următorul episod).

Nici că se putea mai rău: simt foame, ceea ce este ciudat, dar şi mai ciudat este că recunosc senzaţia, căci ea mi-e de multă vreme străină, simt pleoape greoaie ce ar vrea să nu se mai ridice pentru următoarele câteva ore, simt genunchi moi ca urmare a pilulei ce are să-mi ţină loc de mic dejun. Simt un pic de dor peste toate astea, dar tragic este că simt şi altceva. Doar că am bagaje şi în locul acela nu vreau şi mi-ar fi oricum incomod să cobor. Mă sfătuiesc telefonic cu privire la soluţiile pe care le am la dispoziţie şi închei conversaţia bombănind, dar căzând de acord cu interlocutorul că nu ar fi înţelept să las bagajele în seama unei persoane,alese mai mult la nimereală, decât pe sprânceană, pentru nu mai mult de zece minute.

De îndată ce conversaţia ia sfârşit, îmi încredinţez bunurile unei domnişoare cu care am împărţit acelaşi metru pătrat în ultimul sfert de oră. Ţine în braţe o carte, dar pare să citească mai degrabă dincolo de rândurile ei. O trezesc din starea în care se află de vreme bună şi îmi răspunde rapid „da”, zâmbind automat, dar nu sunt sigură că a înţeles de la bun început dorinţa mea. Poate că, văzând că mă îndepărtez vioi, a realizat că următoarele minute îi vor fi compromise, cu sau fără voia ei.

Am găsit-o păzind cu străşnicie valiza pe care m-am bucurat să o revăd, ca după o neaşteptată coincidenţă. De parcă niciuna dintre noi nu ar fi trebuit să se mai afle acolo, şi totuşi, printr-o minune, suntem din nou faţă în faţă. Un sentiment de recunoştinţă, dar în egală măsură de satisfacţie, căci intuiţia mea nu a dat greş, mă face să zâmbesc politicos şi să mă angajez într-o conversaţie naturală, deloc de complezenţă, cu un personaj ce m-a cucerit deja.

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajungem să discutăm despre Naşi. Despre „never been there, never done that”, comun amândurora, despre teama de a comite acte ilegale, despre credinţa, din ce în ce mai bine înrădăcinată, cum că e mult mai bine să „never say never”. Despre curajul de a urca în tren fără a fi trecut în prealabil pe la casa de bilete, mereu al altora, niciodată al nostru. Despre dorinţa mea (căci a rămas la stadiul de dorinţă, coborând de la rangul de convingere de nestrămutat) de a nu face niciodată aşa ceva.

Discutăm din inerţie. Ajung să aflu o poveste care îmi dărâmă definitiv sistemul de valori şi care mă desfiinţează, încă o dată. Sunt un om slab şi ştiu că, dacă nu ar fi alţi oameni în preajma mea, aş fi sortită pierzaniei. Cred cu tărie că am nevoie permanentă de însoţitor. Căci, dacă aş fi avut unul, cu siguranţă nu aş fi ajuns să bat cu pumnul în masă, pretinzând ca fata asta să ajungă acasă, orice-ar fi. Mi-am pledat cauza pe cât se poate de convingător, stârnind valuri de compasiune pe figura până atunci crâncenă a Naşului. Ba chiar câştig pe mai multe fronturi: simpatia individului, promisiunea că banii îmi vor fi restituiţi (smulsă fetei deja mute de către acelaşi individ), un nou personaj în agenda telefonului, eliberarea de sub tirania etichetei„piază rea”, şi un pachet de şerveţele pe care l-am refuzat politicos. În definitiv, tot ce aveam de făcut în toaleta vagonului 25 era să-mi duc pe ultimul drum „impresiile de om cu principii”. À Dieu!

Memorabil, frate!

Mă toropesc cele patruzeci de grade, toate Celsius şi toate inoportune, deşi mie vara îmi merge bine. Oficial şi nu numai. Mă toropesc poate şi pentru că este prima vară când m-am lăsat bronzată de soarele prefăcut şi îmbâcsit de pe cerul unui oraş al cărui farmec mi-l însuşesc – invariabil – începând cu 1 Octombrie al fiecărui an. Din păcate, creierul meu este setat de aşa natură că acum mi-e imposibil să-l împac cu ideea. Tot ce pot face este să-i repet încontinuu că eu îl ştiam rezistent la condiţii meteorologice din cele mai aspre şi că nu mă poate dezamăgi tocmai acum.

Zic tocmai acum, pentru că este un „acum” aparte, cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc de multă vreme. Mă plimb de aiurea pe străzi pe jumătate asfaltate, peticite din loc în loc şi prăfuite. Seamănă într-o oarecare măsură cu bulevardul ce se deschidea în faţa ochilor mei în fiecare dimineaţă a anului trecut, atunci când îndrăzneam să scot capul pe geam. Mi-e greu să înaintez, poate şi de lene, dar nu renunţ. Trece o creatură uriaşă pe lângă mine, aproape azvârlindu-mă în gardul unei case ce stă să cadă. Trece nepăsătoare de existenţa celorlalţi participanţi la trafic, dar ce mă enervează şi mai tare este că, în ciuda gabaritului, este cu mult mai sprintenă decât mine. Voinică, ar zice cineva acum, râzând cu gura până la urechi. Chiar de-aş avea vreo intenţie să o prind din urmă, nu am sorţi de izbândă. Femeia are fix surplusul de energie care face diferenţa.

Merg mai departe şi trec cu vederea. Dar îmi promit că un episod viitor asemănător cu acesta nu va rămâne nepedepsit. Nu au trecut decât câteva secunde de la clipa în care am luat decizia de a fi mai fermă cu cei din jur atunci când aceştia mă vor mai îmbrânci în drumul lor grăbit către aprozarul din colţul străzii, când o altă creatură îşi face apariţia, de data aceasta într-un mers anevoios şi plictisit. Îmi vine până la şolduri, şi Dumnezeu ştie că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, întrucât sunt una dintre acelea ce află printre ultimii că plouă. Dar îmi vine până la şolduri, poate şi pentru că nu pare să aibă mai mult de 10 ani, ceea ce ar explica, evident, lucrurile. Îmi vine, insist, până la şolduri, dar este un monstru de copil. Pare a fi un balon ce nu se rostogoleşte din simplul motiv că, din fabricaţie, a fost prevăzut cu un defect inexplicabil, două picioare, pe care s-a gândit să le şi folosească, dacă tot sunt în dotare. Mă minunez, mai ales că balonul se înfruptă lacom dintr-o îngheţată roz pe care tare mi-ar fi plăcut să i-o trântesc la pământ. Pentru a doua oară, orice reacţie îmi este interzisă. Mă trezesc din stupefacţie abia când copilul a răcnit din toţi rărunchii după creatura ce gonea deloc stingheră, eliminând obstacolele umane din calea ei, aşa cum făcuse cu puţin timp în urmă şi cu mine.

Este cald şi găsesc că doar vremea este de vină pentru tot ce se întâmplă. Probabil şi pentru ceea ce se înfăţişează chiar acum în faţa mea: caroseria unui fost Lexus, probabil mândru de el, îngâmfat pe alocuri, ori poate modest, ca un semn de maximă bizarerie. Nu poţi, oricât de bogată ţi-ar fi imaginaţia, să reconstruieşti silueta maşinii, deoarece interiorul carbonizat nu permite stabilirea originii sau a identităţii. Doar logo-ul inconfundabil mai conferă mormanului de fiare statutul pe care l-a avut înaintea nefericitului eveniment, călcat în picioare, în plus, de o coajă de banană atârnând de portieră.

Nu mai departe, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet absolut fermecător, mă transformă într-un vânător de temut. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă tricoul roz nu mi-ar da de gol intenţiile nevinovate. Şi astăzi mă întreb care a fost ordinea cronologică a două evenimente marcante din ultima perioadă: contactul vizual cu personajul amintit şi obsesia pentru „is this... is this the life?”. Eu ştiu pentru ce pledez, dar cei din jur s-ar grăbi să mă contrazică, pentru că „e o tradiţie p-aici de când noi suntem mici”... credem ce vrem şi ce ne place.

În intersecţie, femei cu bustul mare şi tricouri de lycra mulate pe formele deloc apetisante, în culori ţipătoare, îşi prezintă oferta de pepeni galbeni, garofiţe şi alte câteva buruieni ce vor rămâne, cel puţin pentru mine, în anonimat. Nu mai suport, dar orice-ar fi, nu mă retrag din viaţa asta. Nu încă, frate!

Mai nou, visez...

Nu obişnuiesc să visez. Şi asta nu pentru că nu am imaginaţie sau pentru că prefer să-mi odihnesc creierul în timp ce dorm, dar somnul mi-a fost dintotdeauna profund şi politicos. Politicos cu persoana agitată din timpul zilei căreia îi place să viseze oricum cu ochii deschişi. Am fost dintotdeauna a day-dreamer... şi cred că este suficient...

Nu am visat foarte mult de-a lungul timpului,exceptând câteva coşmaruri pe care le-am trăit la intensitate maximă şi în repetate rânduri, pe unele dintre ele, undeva în vremuri imemoriale, aparţinând unei copilării pe care mi-o amintesc cu nostalgia specifică octagenarilor zilnic recunoscători pentru longevitatea cu care au fost binecuvântaţi, dar şi cu amnezia, pe alocuri prefăcută şi impusă, a celor ce preferă să lase anumite episoade în trecut.

Ba asistam neputincioasă la urmăriri ca-n filme a eu-lui meu desprins şi rătăcit în lumi paralele de cuburi uriaşe rostogolindu-se ameninţător şi neîntrerupt pe o vale abruptă, ba mă imaginam în ipostaze pe care cu siguranţă nu le-am trăit în vieţi anterioare, dar nici nu o voi face în vreuna din cele următoare. Dacă există aşa ceva.

De curând am fost în Venezuela. Nu sunt sigură ce căutam acolo, la fel cum nu sunt sigură că imaginile pe care am fost în stare să le derulez au fost rodul imaginaţiei mele. Nici măcar nu ştiu dacă ceea ce se desfăşura, într-o splendoare demnă de poveşti, nu alta, era într-adevăr Venezuela. Ce ştiu este că mi-a fost al naibii de bine pe nişte meleaguri despre care nu am habar şi unde ideea de necunoscut face parte dintr-un farmec ce îmi pare irezistibil. Poate că şi apariţia unor figuri familiare a întregit senzaţia de bine, dar contopirea mea, a celei ce nu şi-a dorit niciodată să ajungă într-un astfel de loc, cu o lume complet străină, mi-a adâncit setea de călătorie.

Deunăzi, am trăit şi mi-am testat limitele. Mi-am descoperit latura războinică printr-o întâmplare ce mi-a dezrădăcinat convingerea potrivit căreia eu pot spune „niciodată nu voi...”. Acum ştiu că este posibil să..., chiar dacă prefer să nu...

Ce mă descumpăneşte este faptul că m-am complăcut în scenariul de thriller nereuşit şi ieftin pe care l-am văzut cap-coadă şi pe care, culmea, am şi încercat să-l prelungesc pe cât de mult posibil. Mi-aş fi dorit continuări la fel de ieftine, răsturnări de situaţie previzibile, personaje plate, conturate doar prin prisma fricii ce mi-o provocau... şi asta doar de dragul acelei fascinaţii a răului de care omul nu se dezice niciodată. Credeam că sunt altfel. Sunt aidoma tuturor celorlalţi. Îmi plac filmele de duzină, mai ales când ele se petrec în faţa unui singur spectator. Spectatorul-regizor ratat.

De mâine

Mâine, de ciudă, ar putea să picteze un soare mare pe tavan, în camera ce a încetat să se mai minuneze de povestea lor. Şi ar putea să rânjească la el, cum o făcea pe vremea când zâmbetul pe alocuri ştirb, în rest cariat, făcea din ea măscăriciul preferat al celor din jur... ar putea aşeza un soare uriaş pe tavan, chiar dacă e semn de furtună... şi ar putea împrumuta creioanele colorate din trecut, aceleaşi cu care a îmbrăcat personaje de poveste... aceleaşi cu care a scris şi povestea ce acum se sfârşeşte...

Mâine, de ciudă, ar putea să îl caute pe străzile ce iar îi par goale... ar putea să îi caute zâmbetul pierdut în aşternuturi şi îmbrăţişarea dezamăgită, să le scuture de praf şi de cuvinte, şi să le recompună, puţin câte puţin.

Mâine, de ciudă, are să reinventeze acoperişul. Are să-l ia de mână şi-are să-i zâmbească pe furiş... şi-are să se ruşineze, înroşindu-se aşa cum a uitat să o mai facă...

Atâta doar, mâine nu devine niciodată azi.

Viaţă în aşternut

Îl fixează toate cu privirea pentru că ştiu că îl incomodează şi pentru că, ori de câte ori cineva îndrăzneşte să-i perturbe calmul imediat exterior, se fâstâceşte, înroşindu-se până în vârful urechilor. E hilar cum un bărbat se poate transforma cu o asemenea uşurinţă într-o marionetă de îndată ce îi sunt descoperite punctele sensibile. Te-ai aştepta de la o astfel de apariţie ca slăbiciunile să lipsească cu desăvârşire sau ca cel puţin să fie cu iscusinţă mascate.

E ditamai arătarea şi totuşi îşi pleacă ruşinat privirea în pământ, lăsând loc celor mai nefericite interpretări din partea unor minţi nu doar răutăcioase, dar mai ales ahtiate după savoarea unor astfel de momente, incomparabilă de altfel cu orice altă senzaţie.

Dar parcă duritatea ce i se citeşte pe chip în oricare altă ipostază decât aceasta s-a evaporat de îndată ce privirile meschine, ordonate cu o stricteţe înspăimântătoare de mâinile-i sleite acum de puteri, s-au hotărât să-l hipnotizeze de ca şi cum aceasta ar fi fost încercarea supremă la care urma să fie vreodată supus. Stă cu spatele, iar eu nu pot vedea decât un trup ce pare a se moleşi cu fiecare secundă, lăsându-se pradă râsetelor maliţioase din aşternuturi.

Mă îndrept spre fereastră, pentru că în condiţiile de faţă prezenţa mea este absolut inutilă. Nu ştiu de-i pot fi de folos cumva, dar bănuiesc că voi găsi dintr-un alt unghi măcar un indiciu care să îl trădeze. Şi nu mă înşel. Căci, de îndată ce am ajuns în partea cealaltă a camerei, am înţeles mai mult decât poate aş fi vrut să înţeleg.

În faţa arătării se deschidea, timidă pe alocuri, dar simetric versată, o lume ce nu cred să fi cunoscut vreodată un alt decor decât acela mirosind a mucegai şi a lemn vechi de mai bine de cincizeci de ani. E mai degrabă istoria devenirii unei fiinţe ce a păstrat amintirea fiecărei femei ce i-a amorţit vreodată simţurile cu sfinţenia cu care acelea au păşit către tărâmuri pe care doar apropierea fizică a două trupuri le poate descoperi. Este, aşadar, istoria trecerii prin viaţă a unui om care se identifică pe sine cu numărul trofeelor obţinute de-a lungul unui parcurs nu doar îndelung, dar mai ales anevoios.

Aliniate cu precizie pe rafturi, zeci de cearşafuri stau mărturie unei poveşti de viaţă despre care altfel nimeni nu ar putea afla nimic. Este poate singurul detaliu care transformă povestea într-o surpriză, într-o înşiruire care merită atenţie şi interes. Pesemne nimeni nu ar fi fost în stare să gândească într-atât de departe, dar pare-se că viaţa arătării se măsoară în aşternuturile ce i-au fost locuite, la un moment dat, de femeile ce i-au răvăşit lumea interioară, transformându-l în statuia lipsită de emoţie de astăzi.

Nu-mi imaginez cum le recunoaşte pe fiecare, întrucât sunt toate, dar absolut toate, pe cât de încărcate de istorie, pe atât de albe. Nu ştiu ce le diferenţiază, deşi nu pot să nu observ rândul de jos, gălbejit probabil odată cu trecerea timpului... Stupoarea se accentuează la gândul că aşternuturile iubirii sunt dispuse cronologic, pentru o mai uşoară identificare a celei ce l-a încărcat de propria-i sexualitate. Pare a fi o arhivă veche şi extrem de îngrijită de care aparent nimeni nu are nevoie, dar care are însemnătate vitală pentru cel ce a creat-o.

Zăresc urme de ruj de un roşu strident, împrăştiat în forme geometrice ciudate, de ca şi cum EA, oricare ar fi fost ea, s-ar fi înverşunat împotriva aşternutului şi, eliberându-şi spiritul creator, şi-a plimbat într-o isterie frenetică buzele pe deasupra lui. Este poate o altă modalitate de a-şi marca teritoriul, de a lăsa cumva în urmă dovada trecerii prin patul nefericitului ce n-o va aştepta cu braţele deschise şi a doua oară. Este felul ei de a-i spune următoarei că nu o va putea înlocui niciodată, dar că nu o învinuieşte de nimic. Este felul ei de a-şi lua rămas bun şi de a spune bun venit celei ce va urma...

Zăresc undeva, spre partea superioară, cearşafuri din ce în ce mai neîngrijite. Franjurate, mototolite, aruncate în cufărul cu amintiri într-un delir ce aduce a disperare, fără a mai ţine cont de ordinea militărească de până atunci. O asociez, fără să vreau, cu o lipsă de răbdare survenită de-a lungul vremii, dovedită acelora ce încearcă să fie EA şi nu reuşesc. Iar el, ei bine el... nu le poate cere să rămână...

Toate vor deveni ceea ce au fost şi cele de dinainte... un cearşaf ce va purta în timp amintirea trecerii ei prin viaţa lui... un cearşaf al iubirii neîmplinite... ce nici nu a apucat să se nască...

Dialog mut

Corpul moleşit i se cufundă puţin câte puţin în iarba proaspătă, de un verde crud cum nu-i mai fusese dat să vadă de ani de zile. Picăturile de rouă o fac cu atât mai captivantă cu cât dimineaţa se anunţă a fi una la fel de călduroasă ca cele trecute. Soarele dogoreşte deja, şi nu cred să fi trecut mai mult de o oră din clipa în care s-a trezit somnoros dintr-un vis pe care nu şi-l aminteşte, dar pe care speră să-l continue în noaptea ce va urma. Ba chiar se gândeşte serios să apună mai devreme, şi-aşa oamenii nu-i mai zâmbesc precum odinioară. Sunt nerecunoscători şi, de aceea, se va retrage de acum încolo cu un sfert de oră înainte de ora stabilită, într-o ultimă încercare de a le atrage atenţia. Iar dacă nici aşa nu-i va determina să reacţioneze, atunci poate ar fi mai bine să dispară pentru totdeauna.

Darius nu bănuieşte gândurile ascunse ale prietenului său. De când a descoperit pajiştea asta, neatinsă de picior de om, cum îi place imaginaţiei sale să creadă, a devenit neglijent cu cei din jur. Pare să realizeze că ceva se întâmplă cu el, că parcă, dintr-odată, interesul pentru nefericirile altora e pe cale să se facă nevăzut, dar nu-i pasă. A găsit locul în care se poate holba în fel şi chip către cer, fără a fi nevoit să dea explicaţii cuiva. Aici poate să se strâmbe la trecătorii imaginari, aceştia răsplătindu-l cu zâmbete largi în a căror seninătate se lasă învăluit fără teamă. Aici aleargă desculţ simţind pământul sfărâmându-se sub tălpile ce-i ard a nerăbdare. Aici şi numai aici, vede dincolo de albastrul unui cer ce ascunde toţi oamenii dragi din viaţa lui, putându-se astfel vindeca de povara ce o poartă din naştere cu el, oriunde s-ar duce.

Doar aici îşi mai aude inima bătând. Departe de vacarmul lumii zbuciumate, cu pălăria trasă pe ochi, fluierând cântece inventate pe loc într-o afonie aproape amuzantă, Darius se răsfaţă. Se răsfaţă cu linişte.

Do. Re. Mi.

M-am oprit în mijlocul drumului de aproape un sfert de oră şi îmi simt încă picioarele ţintuite într-un asfalt ce parcă nu vrea să-mi dea drumul. Privind în jos, zăresc mii de chipuri, rotindu-se cu o viteză uimitoare, unele râzând în hohote, altele zâmbind a părere de rău, altele suspinând în tăcere, altele plângând cu lacrimi de crocodil, de ca şi cum o catastrofă doar ce s-a întâmplat. Un ochi îmi râde, celălalt îmi plânge, dar eu nu ştiu încotro să mă îndrept. De-ar fi să o iau pe calea zâmbetului, ar însemna să iau în derâdere visele cu care am copilărit. De-ar fi, dimpotrivă, să o iau pe calea lacrimilor, aş recunoaşte înfrângerea.

Închid ochii. Mă gândesc că asta ar fi singura soluţie pentru a face chipurile să dispară. Îmi pare că râd toate de mine, chiar şi cele ce au ochii plânşi. Incredibil, mă urmăresc şi în spatele pleoapelor închise, amorţindu-mi întreg corpul şi acaparându-mi gândurile.

Trecătorii sunt indiferenţi. Sunt obişnuită cu atitudinea nepăsătoare a oamenilor, cu tendinţe clar sociopate, dar în momentul ăsta mi-aş dori să-mi pot exprima frustrarea. Vreau să strig în gura mare că îi condamn şi că nu-i voi ierta niciodată pentru a mă fi lăsat acolo, în faţa unei vitrine ce mă face să sufăr. Poate nu au de unde şti, iar eu nu-i ajut cu nimic, e adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă ocoloească cu grijă, de parcă le-ar fi teamă să nu mă dărâme. Nu mă mai pot mişca de jumătate de oră, şi nimeni nu mă observă. Doar irisul ochiului stâng, mereu mult mai energic decât amicul lui geamăn, perfect simetric, se zbate. Ai spune că doar el mai trăieşte în toată fiinţa mea. Cel drept, leneş şi neinteresat de soarta gazdei sale, a rămas înţepenit în colţul exterior, contemplând trecătorii. Ba chiar, din când în când, îmi pare că-l aud strigând după copiii neînsoţiţi de bunici, îndemnându-i la cele mai mari năzdrăvănii cu putinţă.

Chipurile din asfalt se liniştesc brusc. Şi-au dat probabil seama că mi-este imposibil să mă mai concentrez la evadarea mea, în condiţiile în care ele îmi distrug, puţin câte puţin, liniştea interioară.

Este târziu. Nu ştiu de când mă aflu aici. Bulevardul a adormit şi el. Întunericul s-a lăsat peste formele unduioase ale pianului buclucaş. Mă dor picioarele şi simt că, de aş putea, în orice clipă m-aş putea prăbuşi pe trotuar. Doar sufletul mă doare mai tare. Căci el s-a convins. Niciodată nu se va împlini.

Do e-o doamnă cam voinică... Re, un rege mustăcios...

Prima amintire

Nu este vina nimănui că prima amintire pe care o pot aduce oricând în prezent, cu rigurozitatea regizorală a individului perfecţionist, este a unei femei septuagenare, purtându-şi trupul zvelt într-o curte însorită, pe un asfalt topindu-se sub razele unui soare timid ce părea să nu-şi aibă locul într-un acelaşi decor cu femeia ce pare desprinsă din poveştile cu Baba Cloanţa. Îmi amintesc prea bine chipul zbârcit, tocit pe alocuri, asumându-şi cu mândrie afectată grija destinului unei întregi familii, deşi nimeni nu i-a atribuit vreodată o astfel de povară. Mi-l amintesc mai bine decât îmi amintesc micul dejun al acestei dimineţi, şi sunt momente în care a fi preferat ca imaginea aceasta să nu mă fi urmărit atâta vreme. Sau cel puţin să nu fi fost prima mea amintire.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că femeia îmbrăcată în negru s-a transformat într-un laitmotiv nefericit al unei copilării ce s-a vrut a fi una fericită, ce mi-a bântuit gândurile şi visele nocturne, în ciuda eforturilor disperate de a o îndepărta din locuri în care nu mai avea de mult prea multă vreme ce căuta.

Aveam mai puţin de doi ani, şi nimănui nu-i vine să creadă în veridicitatea cuvintelor mele, trăind cu impresia că imaginaţia mea merge atât de departe până la a inventa un personaj care, culmea, seamănă cu unul real, fiind completată de o intuiţie nu numai norocoasă, dar mai ales supranaturală.

Cei ce nu au nimic, încep să inventeze. Iar eu nu am amintirea primilor doi ani de viaţă. Cu toate astea, mi-aş dori să nu recurg la trucuri ieftine care să mă ajute să scap de figura unui personaj pe care multă vreme l-am perceput ca fiind malefic. Ar trebui să-mi fie cel puţin ruşine de curajul de a face asemenea afirmaţii, dar bătăile accelerate ale inimii la apariţia ridurilor printre gândurile ce obişnuiesc să-mi umple dimineţile însorite şi teama de a mai păşi pe o alee pe care, copil fiind, o străbăteam de zeci de ori pe zi, mă îndreptăţesc.

Vreau amintirea primilor doi ani de viaţă. Vreau o amintire de dinaintea celei ce a fost până în această clipă, inclusiv, prima.

Un alt fel de dincolo

Sunt îngrijorată când îmi spune în dimineţile târzii şi leneşe că a visat urât. Eu ştiu deja, dinainte ca el să-mi împărtăşească secretul interior şi nocturn, petrecut undeva, într-o lume pe care singur o controlează şi unde nu am acces decât atunci când mă invită. Ştiu, pentru că se zvârcoleşte, tresare şi, uneori, mă caută în somn. Ori cel puţin aşa îmi place mie să cred. Pentru că de îndată ce-şi loveşte corpul de al meu, pare să uite că acolo, în acea lume, el este personajul unui film de acţiune cu eroi şi prinţese, trăind poveşti ce îl atrag iremediabil.

Nu i-am înţeles fascinaţia până astăzi. Dar îmi dau seama că toate lucrurile de care îmi este teamă mi se întâmplă în vis, fără excepţie. Se petrec cu intensitatea cu care s-ar petrece şi în realitate, pentru că, oricât de mare mi-ar fi puterea regizorală, nu am puterea să mă detaşez şi să particip liniştită, cu gândul că în scurt timp totul va deveni o amintire. Şi poate nici măcar atât, pentru că lumina dimineţilor nu a fost niciodată terenul propice al viselor nocturne, care se „trezesc” spulberate înainte de a se fi încheiat. Iar toate aceste lucruri rămân acolo, suspendate într-un timp necunoscut, se consumă într-o lume în care reuşesc să le păcălesc cu o identitate care îmi aparţine, dar care este volatilă, depinzând de capacitatea mea de a câştiga luptele permanente cu omul insomniac ce sălăşluieşte în mine.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea se petrece „dincolo”, acolo unde doar eu îl percep, acolo unde sufăr şi îl prigonesc, aşa cum s-ar întâmpla şi dacă – dându-şi seama că a greşit decorul – m-ar cotropi cu adevărat.

Îmi place gândul că răul din viaţa mea este, până la urmă, o utopie. Îmi place gândul că îl pot controla.
Pentru că aici, în lumea aceasta, în care ochii larg deschişi nu mă feresc de impertinenţa întâmplărilor inoportune, nu i-aş face faţă. Dincolo, sunt şi eu, asemenea lui, o eroină. Sunt un personaj de poveste care supravieţuieşte indiferent de context. Sunt omul care nu se lasă atins de bătrânii zâmbind ştirb la metrou, strângând în palmele bătătorite buchete de ghiocei năpăstuiţi de soartă, de copiii care îşi lasă palmele curate să alunece pe geamul de sticlă al unor vitrine care reprezintă suma tuturor dorinţelor umane, pe care le exploatează conştient şi maliţios, de crizele de orice fel ale celor din jur.

Îmi place viaţa mea de noapte, pentru că doar atunci pot recrea, fără să dau socoteală nimănui, acoperişul unde m-am îndrăgostit pentru prima dată. Şi pentru că, de-ar apărea acel element nefast, care să-mi zdruncine echilibrul, cu siguranţă aş fi în stare să fac mai mult decât să iau perna în braţe, să o strând cu putere, imaginându-mi că e el.

Pentru că aici, în definitiv... sunt doar un om...