Caut cerul stelelor care cad

Mereu sunt pe fugă atunci când vreau să-mi iau rămas bun de la el. De cele mai multe ori, mă îndeletnicesc cu mărunţişuri la care refuz să renunţ, reducând timpul pe care i l-aş putea acorda la două, trei minute, laconice până la nesimţire şi încheiate apoteotic într-o îmbrăţişare scurtă. Îl pun să-mi promită încă o dată cei „100 de ani cel puţin”, îi fac cu ochiul ştrengăreşte şi-mi văd de drum. De viaţă, de povestea mea.

De data asta, însă, mă roagă să mai stau. Mă trage de mână uşor, dar ferm, aşezându-mă foarte aproape de el. E timorat cum nu l-am mai văzut niciodată şi se fâstâceşte. Nu mă priveşte decât după primele cuvinte, căpătând curaj odată cu zâmbetul din ce în ce mai larg de pe figura mea tâmpă. Îmi spune să fac ce vreau, dar să fac în aşa fel încât să fiu o mireasă suplă. Pentru că miresele aşa sunt frumoase. Suple. Râd în hohote, deşi înăuntru sunt un pic crispată, dar îl asigur că nu are motive de îngrijorare şi mă retrag, curmându-i discursul stingher.

A fost ultima dată. Şi-acum mă privesc obsesiv în orice oglindă prind în cale şi-mi văd talia – subţire – şi vreau să i-o arăt. Vreau să-i arăt că m-am ţinut de cuvânt, dar nu mai am cui. Cică stelele care cad nu pier / stelele care cad se duc pe un alt cer. Îhîm, să-mi arate şi mie cineva cerul ăla, că eu îl caut, îl tot caut, şi nimic! Asta-i poveste pentru copii, pentru fetiţa căreia îi împleteai cândva părul, iar eu nu mai sunt copil. Sunt o mireasă cu talia subţire şi cică frumoasă, cum spunea el. Dar habar nu avea că miresele nu sunt frumoase cu lacrimi în ochi.

Poftim necaz, domnule bunic!

Abandon

Mă răscoleşte-un dor nebun de colţul meu de poveste, dar am neputinţa în oase şi-n suflet. Nici n-am avut inspiraţia lui Hansel spre a mă putea întoarce după o convalescenţă prea lungă, dar nici lacătul nu mai ştiu a-l descuia. Fir-ar!

Nod în gât

Dar ce să răspunzi unor ochi de bărbat aproape emoţionat, dacă n-ar fi fost mai degrabă curios, şi unor mâini îndrăzneţe apropiindu-se deloc discret, şi totuşi nici incomod, de pântecele ascuns astăzi mai mult ca niciodată? Ce cuvinte să rosteşti acelui zâmbet spontan ce nu cerşeşte altceva decât confirmarea celei mai tandre bănuieli ce s-a-ndreptat vreodată către tine? Căci nu, pântecele-ţi nu este locuit de nicio Andradă blond-cârlionţată, cu ochi albaştri de niciunde moşteniţi. Şi parcă-ţi pare rău, aşa, pe nepusă masă, şi parc-ai vrea să inventezi pe loc ceea ce fix acum nu ai, spre a nu dezamăgi zâmbetul din faţa ta.

Mai rău e că, dintr-odată, din tălpi urcă vertiginos spre partea stâng-toracică suspinul celui ce, de luni bune încoace, întoarce capul după fiece pui de om ce-i iese pe neaşteptate în cale. Te-ncearcă pe tine, femeie-la-început-de-drum, un simţ patern cum nu s-a mai văzut. Şi-l întorci pe toate părţile, şi-l arunci cât colo când ţi se face frică, şi-apoi îl priveşti cu coada ochiului şi ţi se face milă, şi-atunci îl ridici, îl scuturi de praf şi-l aşezi cu grijă în buzunarul cămăşii largi ce a stârnit tot acest haos neobişnuit.

Ce mai întâmplare, nu-i aşa, să simţi întâi şi-ntâi însufleţirea-i paternă ce n-are, fără doar şi poate, ce căuta în trupul de copil-azi-cândva-mamă!

Ochi mici de om mare

Cu nişte seri în urmă, am pus capul pe pernă fiind mai copilă ca toţi copiii. Şi nu pentru că aş creşte într-un an cât alţii în zece, căci asta se-ntâmpla doar în basmele lui Ispirescu, dar dimineaţa, a doua zi, mi s-au deschis fără să vrea ochi mici şi dezorientaţi, de om mare. Nici nu ştiau să privească, nu ştiu, ce-i drept, nici acum. Şi totuşi, nerăbdători să cuprindă şi să descopere lumea în noile haine, s-au năpustit în toate colţurile, au scotocit până la lacrimi de deznădejde, au importunat într-atât încât au fost daţi afară cu zgomot, s-au furişat spre a surprinde bucurii altfel inaccesibile.

Nu s-au târât, n-au mers de-a buşilea şi nici n-au acceptat mâinile întinse către ei, aşa că acum, la atât de puţin timp de la marea schimbare, lâncezesc şi atât. Şi habar n-au ce să facă – şi nici n-au pe cine întreba – cu „noul” din jurul lor. Inele pe degete ce strălucesc a uniri până nu demult înspăimântătoare, pui de oameni dragi, oameni cu care au crescut şi pe care nu şi i-au imaginat vreodată în posturi atât de serioase, planuri de zboruri către zări îndepărtate, zboruri ce dezrădăcinează definitiv şi responsabilizează.

Sărmani ochi ce v-aţi deschis "mari" într-un trup ce simte atât de mic şi simplu! Dar ce noroc pe tine, trup cotropit, că oamenii mari ce te privesc şi te adulmecă a curiozitate, nu văd aşa cum trebuie şi nici nu ştiu a citi vârsta de dincolo de el! Căci de! lor le e teamă de timp şi de trecerea lui. Aşa c-or să te vadă cum nu mai eşti, trup de puştoaică cu ochi mari. Măcar atât, femeie, măcar atât...

Dadaism cu gust de punch Dostoievski

Cu vreo patru ani şi jumătate în urmă am simţit pentru prima dată părerea de rău că mi-a fost dat să cunosc un anume om, nu doar frumos, dar mai ales limpede pe dinăuntru, mai târziu decât mi-ar fi plăcut mie, mai târziu decât ar fi fost necesar şi înţelept. Dar lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, indiferent de ceea ce îndrăznim noi să ne imaginăm ori de pretenţiile cu care vandalizăm ori de câte ori avem ocazia bunele intenţii ale Celui-de-Sus.

Multă vreme am susţinut vehement că acela ar fi fost singurul om care mi-a lipsit în primii douăzeci de ani de viaţă, singurul om ce-ar fi trebuit să fie, dar n-a fost, şi de-a cărui prezenţă am fost privată cu bună ştiinţă de către cel ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Teoria nu mi-a putut fi zdruncinată de niciun argument, căci statornicia gândurilor odată conturate îmi împiedică ochii să mai vadă în jur. Un văl născut din preaplin de iubire şi admiraţie pentru acel anume om a făcut ca restul pământenilor frumoşi, hărăziţi cu dramul acela de ghinion ce i-a adus în calea mea, să fie de îndată transformaţi în oşti din ce în ce mai numeroase de ei şi ele neindividualizaţi.

Dar vremea trece, oamenii se schimbă, vulcanii până nu demult cuminţi simt brusc furnicături în tălpi şi decid să erupă, norii negri umbresc cerurile suferinde şi aşteptânde de albastrul deschis al zilelor de vară toride, iar unele gânduri nu se pierd definitiv, dar se mai scutură de consistenţa şi avântul de odinioară. Ochii sunt întredeschişi, mai nou, porţile către înăuntrul locuit până azi doar de către acest anume om nu mai sunt ferecate, muşchii se relaxează, deşi-s încă timizi şi păstrează ca semn al nesiguranţei un tremur nedefinit.

Oameni frumoşi, oameni cu trecuturi abracadabrante, oameni-spectacol, oameni jumătate entuziasm, jumătate curiozitate, se îngrămădesc în faţa acestui personaj irezistibil ce se arată dispus la dialog. E un noroc neasemuit să-ţi ţii braţele larg deschise în fix clipa în care cineva, alergând râzând în direcţia ta, te-ntâmpină cu alte două braţe, la fel de deschise, la fel de nerăbdătoare să te cuprindă, la fel de predispuse la schimb.

E un noroc ce merită tratat cu toată consideraţia să împarţi miile de secunde ale câtorva ore cu oameni ce vor să se joace cu tine. Ghiceşte de poţi personaje, personaje precum Titi Herdelea, Gregor Samsa, Cenuşăreasa, Enkidu sau Habarnam. Plămădeşte cadavre vii din vorbe ascunse şi râzi cu gura până la urechi de cursul neinspirat şi nefericit al gândurilor atâtor oameni, atât de diferiţi. Şi de mai ai putere, scorneşte poezii dadaiste precum magicienii ce ştiu să scoată cele mai neaşteptate daruri din jobenul fermecat.

O ultimă gură de punch Dostoievski şi jur că am să prind curaj. Mai jur că n-am să mă feresc să spun, în gura mare, că, într-o seară de vineri prevestitoare şi nu prea, mi-am răsfăţat sufletul cu un party literar ce m-a convins că oamenii frumoşi sunt la tot pasul. N-ar mai trebui decât ca porţile să rămână pe veci măcar întredeschise. Lăsaţi oamenii să vină la mine!

Ce mă mai dau în vânt

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia pre-strănut când mă holbez la bec, îl invoc şi-l aştept. Şi-ntru marea mea fericire, foarte aproape de împlinirea absolută, seriile de câte zece-cincisprezece în mai puţin de-un sfert de oră, academic sau nu, vin ca o binecuvântare pe care nici nu ştiu de o merit ori ba. Chiar mai mult, vocea răguşită pe care mi-am dorit-o mereu şi care mi-ar fi bătut în cuie soarta de menestrel al vremurilor noastre, mă face să vorbesc mai mult, şi mai mult, până la propria-mi epuizare, dar mai ales până la epuizarea ascultătorilor neastâmpăraţi.

Ce mă mai dau în vânt după mica mea rochie albastră ce cred să aibă aripi invizibile ataşate, căci de-ndată ce mă strecor în ea încep să caut primprejur oglinzi, care să-mi reflecte farmecul proaspăt dobândit, de necomparat nici măcar cu acela născut din parfumul irezistibil ce a născut poveşti de neuitat. Şi creşte inima în mine căci singura culoare interzisă mă-mbracă infinit mai bine decât portocaliul prăfuit deja de vreme ori verdele reflectorizant.

Ce mă mai dau în vânt după senzaţia de răţuşca-cea-urâtă, însuşită din clipa în care mă lepăd de rochia albastră. Şi nu mă transform în broasca râioasă, într-un dovleac sau cine ştie ce lighioană numai în basme trăinde, dar hainele de „scandal”, în care-mi tolănesc oasele spre odihnă, fac să dispară magia şi buna-mi dispoziţie. Aşa, pe nepregătite, ca după un hocus-pocus rostit în glumă.

Şi mă mai dau în vânt după dorul tău de mine, nestăvilit, dar păcătos, pe care-l ascunzi ingenios în şiretlicuri nedezlegate de nimeni. Cunoscându-ţi alfabetul pe de rost, cuvintele ce se deschid din ele, precum explozia magnoliilor primăvara, mă înconjură într-o horă deşănţată, făcându-mi complice cu miile de ochi străvezii. Le ţin isonul, râzând cu zgomot şi sughiţuri, şi tac întru tăcerea ta.

Şi-ţi trimit vântul la fereastră, căci porumbeii ce-i cresc de câteva zile încoace nu vor a pleca prea curând. Şi oricum ei nu ştiu drumul spre tine şi nici a vorbi limba ta. Sunt un el şi o ea ce mi-au promis să mă-nveţe iubirea. De parcă aş vrea să-mi duc sufletul spre un al doilea ştreang.

Note pentru surdomuţi

Eşti liber când ştii că, deşi unora îmbrăţişarea cu un trup prin care curge acelaşi sânge ca al tău le pare a fi incestuoasă, îi poţi mulţumi astfel celui ce te-aşteaptă acasă cu munţi de clătite arse, menite să şteargă cumva zbuciumul unei zile ce ţi-a dat, încă o dată, viaţa peste cap. Şi asta fără a stârni priviri acuzatoare ori valuri de cuvinte ce te trimit la eşafod.

Eşti liber când ştii că poţi să umbli hai-hui pe străzile pustii, la ceasurile târzii din noapte, când ţie lumea ţi-e mai dragă ca oricând, fără ca nimeni să îţi poarte grija exacerbată ce te sufocă şi te transformă în fata prea puţin bărbată pentru jungla de-afară. Şi mai ales când străzile te recunosc, după o îndelungă absenţă, nemotivată suficient ori măcar, în preapuţinul de care ai fost în stare, just.

Eşti liber când zâmbeşti cerului şi străinilor de pe stradă, fără a le cere nimic în schimb, nici cerului, căci el ţi se oferă oricum necondiţionat, precum o puştoaică aflată la prima iubire, nici străinilor de pe stradă, căci poate, în lumea lor, aceleaşi gesturi, familiare ţie, se încarcă de semnificaţii diferite, de care tu nu ai habar; şi-n graba de-afară, nu-i vreme de pierdut spre a le confrunta.

Eşti liber când poţi pune degetul oriunde pe hartă, lăsând hazardul să te poarte dintr-un colţ în altul al pământului, fără ca nimeni să te poată ţine locului. A naibii senzaţie să îţi dezlegi şireturile, înnodate până nu demult de copiii ce ţi-au trecut prin spaţiul de joacă, puşi pe cea mai neinspirată şotie din câte au fost inventate! Acum poţi păşi, acum nu te mai împiedici, acum distanţele nu mai există. Căci acum departe e mereu aproape.

Eşti liber când stomacul ţi se linişteşte ca după cea mai furioasă furtună din câte i-a fost să cunoască. Goana nebună a fluturilor captivi se sfârşeşte pe nepusă masă. Te aştepţi să se trezească la primul semn, eşti pregătit să le înfrunţi cu stoicism atacurile vijelioase, provocate de mp3 player-ul pe care-l porţi la gât de-atâţia ani, purtător de amintiri şi încărcat de propria-ţi viaţă aşa cum nici tu însuţi nu eşti. Acum, însă, sunt note pentru surdomuţi. Pentru fluturi surdo-muţi, de-al căror necaz te bucuri teribil. S-or zbate înăuntrul tău, a frig, a tăcere, a disperare, dar ţie ţi-e totuna.

Eşti liber când te loveşte necazul cel mai necaz şi totuşi ai puterea să zâmbeşti şi să te strâmbi ingenios la el, explicându-i că nu te-a prins în cel mai bun moment, dacă ce şi-a dorit a fost să te aşeze în fund, spre a-ţi plânge de milă.

Eşti liber când îi eliberezi, la rândul tău, pe cei din jur, redându-le aripile pe care le-ai păstrat ca pe nişte moaşte, într-o cutie de pantofi prăfuită în care aruncaseşi chei ale unor suflete dragi ţie, mirosul de hrean şi lumina portocalie, prosopul adolescenţei tale, cu toate visele de-atunci, şi-un şase aprilie ce va fi sărbătorit în fiece an, ca ziua pierderii şi-a recăpătării.

Eşti liber când tu eşti propriul tău stâlp.

Poftă bună!

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.

Silenzio stampa

Mi-am propus un început de an glorios. Nu mi-a ieşit nici măcar pe sfert, aşa încât m-am rezumat la a-l face altfel. Altfel, evident, în comparaţie cu toate celelalte începuturi de an de care-mi amintesc. Aşa că mi-am cerut (eu mie îmi mi-), printre altele, un dram de discreţie. Parcă prea obişnuiam să dau totul din casă şi să transform orice formă incipientă de dialog într-o mărturisire logoreică, scăpată de sub controlul oricărui fel de respect faţă de propria-mi intimitate.

Şi pentru că nu se cade ca eu să-mi cer mie ceva – orice – căci e posibil să nu fiu îngăduitoare, pe motiv că nu aş merita, am instituit o interdicţie. N-o fi aşa o tragedie să fiu un pic mai selectivă când mă pun la poveşti. Zic şi eu. Paguba e că acum mă trezesc că tac mai mereu, schimburile de replici sunt atent gândite, şi tocmai de aceea ezitante, chiar greoaie, iar gândurile se învălmăşesc spre ieşire, dar se lovesc de un zid mult prea spre ceruri înălţat, ca să-l poată în vreun fel depăşi. Astfel că, dintr-un monument de trăncăneală ce am fost, şi-mi mai era şi drag de treaba asta, acu’ sunt monument de tăcere cum n-am mai văzut. Şi tare mi-e ciudă, căci vorba mi-e şoaptă. Aproape că vorba mi-e doar gând.

Omul cu harta în cui

De-o viaţă simt furnicături în tălpi şi tot de-o viaţă visez să le transform în paşi – mai mici, mai mari, mai peste mări, mai peste ţări, mai împotriva obstacolelor, mai întru împlinirea ursitei. Sunt furnicături ce trădează dorul nebun şi de nestăvilit de lumea de-afară, de zgomotul de dincolo, de necunoscutul din priviri de străini. Sunt furnicături care, în ciuda tuturor şi a toate, se încăpăţânează să spună nu gândului din călcâie, mult mai cu „picioarele” pe pământ. De-o viaţă alerg, desculţă, dintr-un colţ în altul al lumii, şi tânjesc după delirul sufletului călător ce se încarcă, neaşteptat, cu fiecare meridian cucerit.

Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi clocoteşte înăuntru vocaţia călătoriei veşnice pe care abia o ţin în frâu, rupând astfel din propria fiinţă, spre a mă conforma unor tipare de trăire. Şi-mi ţintuiesc cu bună ştiinţă tălpile într-un acelaşi pământ, mereu acelaşi, fir-ar să fie, ce, ştiu şi eu, ştie şi el, trebuie să-mi fugă de sub ele, şi doar atunci când simt că mă sufocă, mă retrag, spre a-mi vindeca deznădejdea, în singurul cotlon doar de mine ştiut, în stare să mă facă să zbor stând pe loc.

Acolo, îmi aşez harta lumii sub picioarele entuziasmate până la lacrimi şi mă reped haotic la insulele japoneze pe care le şoptesc şi astăzi, după atâţia ani, cu aceeaşi vioiciune în glas. Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku. Şi sunt pe bicicletă, cu extraterestra mea. De fapt, eu sunt extraterestra ei. Şi ne strâmbăm la creaturile cu ochi oblici, le facem cu mâna şi strigăm în gura mare mata ne. De simt nevoia unei aventuri, pun piciorul pe continentul african. Mă învăluie de îndată căldura sahariană şi mă îngrop, până la genunchi, într-un nisip fierbinte şi mătăsos, privind spre cerul limpede, uitând de timp. Mă răsfăţ cu firimituri de India şi Tailanda şi mă înfrupt din farmecul contrastelor, cu rigoarea şi decenţa scandinavilor, cu romantismul desuet al unei plimbări de-a lungul Senei, şi, când îmi simt inima pregătită, cu frenezia unui salt de-a lungul stepei siberiene. De îndată ce pornirile tahicardice vor fi ţinute sub control în mod eficient, voi porni în călătoria vieţii mele, căci, într-adevăr, mechti sbivautsia.

Am harta lumii sub picioare. Sunt nebună, desculţă şi îndrăgostită. Doar din când în când, în clipe de nesiguranţă, de uitare a propriei predestinări, îmi agăţ, cu furie exagerată, şi harta, şi poftele în cui. Şi mă aşez în fund, pe podeaua rece, pe care s-au scuturat, în semn de solidaritate, oceanele toate. Se spune că apa spală păcatele celor nesăbuiţi. Păcatele celor ca mine, ce se leapădă, la fiecare răscruce, de vise şi de harta lumii.