Trei păpădii

Astăzi am fost o păpădie... ai cărei ochi abia dacă-şi mai amintesc lumina zilei. Neodihniţi şi somnoroşi.

Şi nici nu a fost nevoie – ca odinioară, când nu găseam o altă cale – să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform într-una. De altfel, nici nu-mi amintesc când s-a produs schimbarea, dar ştiu sigur că s-a întâmplat, din zâmbetul vecinei de compartiment.

Nu ştiu ce sunt acum, dar ştiu sigur că tot ca păpădie aş vrea să adorm. Mai ales zgomotul de fond s-a risipit în noapte. Câinii din cartier – mai gălăgioşi ca niciodată – pe care nu-i cunosc decât din lătratul nocturn şi furios, căci ziua, temându-se parcă, se ascund precauţi, au tăcut... Ritmurile de dincolo au fost „sugrumate” subit... Iar apa a încetat să mai curgă. Sunt, în sfârşit, lăsată să trăiesc între pereţii ăştia. Adulmec neîncrezătoare urmele lăsate de sunete şi vibraţii, aşteptând parcă acel ceva ce are să-mi perturbe liniştea.

Vreau să adorm ca o păpădie ce sunt şi vreau să mă cufund păpădios în visare... aştept să-mi cunosc păpădiul... Ar trebui să profit de moment, nu-i aşa? Pentru că, de obicei, un vis nu vine niciodată singur şi parcă mă şi văd derulând zeci de imagini, zeci de secvenţe ca să ajung la destinaţie. Acolo unde un păpădiu trist şi ironic mă aşteaptă pe acoperişul celei mai înalte clădiri de pe o rază de 225 de kilometri, căci doar eu par să ştiu antidotul plictiselii lui.

Ajung în cinci minute, mai am o staţie şi-atât! Aterizare uşoară!