Degete murdare

Pe zi ce trece îmi plac oamenii mai puţin. Şi este ciudat, căci mie mi-e drag de oameni, chiar de-i vorba despre cei mai străini dintre străini, oameni de trec pe lângă mine o singură dată în viaţă şi pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai zări vreodată în apropierea mea. Mi-e ciudă că se-ntâmplă asta şi ce-i mai rău e faptul că cineva, habar n-am cine, se-ndeletniceşte uneori să-mi dea cu propriile convingeri peste ceafă, învăţându-mă minte. Da, lumea este, într-adevăr, o junglă.

Un viscol cum nu vezi decât de câteva ori pe an, şi asta dacă eşti mai norocos de fel, şi un frig numa’ bun să zbârcească şi cea mai catifelată piele; întindere albă cât poţi cuprinde cu privirea, de-i imposibil să distingi unde-i şoseaua şi unde-i trotuarul. Maşinile se mişcă greoi, oamenii sunt mai haotici decât de obicei, iar nămeţii cresc, şi cresc, şi cresc, în cele mai neaşteptate locuri.

Şi totuşi, mie-mi pare a fi decor de poveste. E vreme de plimbare şi de bulgăreală, de nasuri roşii şi degete îngheţate, de sănii alunecând pe derdeluşuri improvizate în decurs de numai câteva clipe. Şi dacă tot ne aflăm într-o poveste, ne luăm frumos de mână şi ne-ndreptăm paşii spre spaţiul ideal pentru socializarea de sfârşit de săptămână. Căci goana după de-ale gurii şi nu numai nu poate fi altfel decât revigorantă, dacă sentimentul de apartenenţă ce te încearcă din când în când se hrăneşte din astfel de experienţe.

Şi da, escapada duminicală în plin cod galben-portocaliu, a fost cum nu se poate mai revigorantă. Şi efervescentă pe deasupra, cam ca tabletele de vitamina C cu care m-am hrănit întreaga săptămână.

Eram pe ultima sută de metri: în grafic şi cu lista aproape completată. Un borcan de miere zaharisită şi periplul poate fi considerat încheiat. El cere ultimele informaţii înainte de a alege borcanul minune, eu îmi rotesc privirea de colo, colo, hipnotizată de gemuri de tot felul, de dulceţuri care mai de care, amintindu-mi de prima şi singura dată când am încercat să facem papanaşi à la maison, dar şi de promisiunea ca, de-atunci încolo, să îi servim fie prin vecini mai pricepuţi, fie în locuri avizate. Alături de mine, un cuplu ia decizii capitale. Îi invidiez, oarecum, pentru entuziasmul cu care dezbat, foarte aproape unul de celălalt, problema aromei gemului. Pare să fie un proces complex, dar atât de bine cunoscut amândurora, încât nu au cum să dea greş.

Nu-mi rămâne decât să-mi rotesc privirea în continuare şi să tânjesc după mărunţişuri ce, mai mult ca sigur, vor poposi într-o zi şi pe strada mea. Dar se aude ceva, un zgomot ce mi-este familiar. L-am auzit de mult prea multe ori pentru a-l putea confunda. Este zgomotul pe care îl face capacul unui borcan atunci când este forţat spre a fi deschis. Brusc, perspectiva unei astfel de apropieri nu mă mai încântă. Parcă mi-e dragă apropierea mea, cu lipsurile ei cu tot.

Încerc să desluşesc misterul, căci gândurile mele nu par doar imposibile, dar mai ales răutăcioase. Imaginaţia mea, de multe ori bolnăvicioasă, trebuie să fie de vină. Dar nu e. Bărbatul ţine borcanul, femeia îşi îndeasă degetul înăuntru, îl scoate în straie noi, de sărbătoare, iar în secunda imediat următoare, îl lasă fără de ele. Asist la o degustare. Privesc ca viţelul la poarta nouă, cam ca atunci când cineva îmi place atât de mult încât privesc intens, privesc cu drag, privesc nevinovat. Doar că de data asta, privesc stupefiată.

Femeia dă verdictul cu un calm descumpănitor, iar bărbatul, obedient, pune borcanul la loc şi ia un altul. Eu îi privesc în continuare şi nu mă feresc. Ba chiar privesc în aşa fel încât să ştie. Tremur şi simt o presiune la nivelul capului cum nu am simţit nici înainte de cele mai reuşite leşinuri din portofoliu. Vreau să reacţionez, dar ştiu că aş stârni nemulţumirea căutătorului de miere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o altă discuţie. Dar sângele îmi clocoteşte şi simt că sunt pe cale să explodez. Aşa că-i spun femeii, cu zâmbetul pe buze, că nu cu mult înainte desfăcusem acelaşi borcan. Reacţia de care am avut parte m-a lovit în creştetul capului. Mai zâmbitoare decât mine şi evident cu mult mai firească în bucuria-i nemărginită, individa mă roagă să-i spun dacă-i pe-atât de bun pe cât i s-a părut şi ei. Îmi iau răgaz de câteva secunde şi o întreb dacă îi pasă de toate celelalte locuri pe unde s-au mai plimbat degetele mele, înainte de a poposi în borcanul pe care îl ţinea atât de afectuos în mână. Nu sunt scârboasă.

E tot ce-am căpătat. Indiferenţă crasă. E-adevărat, de multe ori, luând atitudine, nu rezolvi nimic. Nici măcar tremurul nebun al genunchilor. Dar am ajuns acasă şi m-am uitat cu jind în toate borcanele din frigider. Borcane de-acasă. Şi-am căutat urme adânci, de degete lungi. Degete de mamă aflată departe, nu de străini ale căror amprente nu ar stârni decât un tremur nebun, de nervi şi stupefacţie.