Cronică

Trăire în cercuri concentrice. Intrigă la masă rotundă. Cuvânt pe fiecare scaun. Aplauze în reluare din iubire, pentru iubire. Stop cadru. Sfârşit în paşi de dans.
Urăsc despărţirile. Urăsc sfârşitul, sub orice formă. De drum, de piesă, de refren, de viaţă. Pentru că doare, pentru că ceva, întotdeauna, moare, înainte ca tu, cel osândit la moartea clinică, temporară, parţială, la moartea nemoarte, să-ţi dai seama.
M-au tot minţit că orice sfârşit înseamnă un nou început, că lumea evoluează, cumva, prin compensaţie. Şi a cam mers o vreme. Dar nu mai cred. Nu văd ce e atât de interesant la capătul lui 69, la capătul unei zile de coşmar, când n-apuci să savurezi clipele de linişte pe care ţi le oferă un fragment de proză veche, o secvenţă a lui Scorsese sau frânturi di una storia che vale, pentru că energia se epuizează fără preaviz, şi adormi încă din pragul uşii. Aşa că... unde e începutul care consolează, care îţi distrage subtil atenţia, dar definitiv, de nici nu-ţi mai aminteşti că ai fi putut să suferi la un moment dat, dar n-ai făcut-o?
Nimeni nu-mi spune. Nimeni nu mă ajută să-l descopăr. Aşa că încerc să mă descurc singură. Caut... Trântesc plapuma cât colo. Mă gândesc că poate e mai aproape şi mai la îndemână decât mi-aş putea imagina. Lebedele cad, una câte una, neavând timp să-şi folosească aripile spre a se salva. Întotdeauna îmi dorisem să mă joc cu ele, să le fugăresc, să le învăţ să zboare, iar acum, că se întâmplă toate astea, nu mă gândesc decât la afurisitul de început care se ascunde în continuare. Şi lebedele, de pe podea, gâfâind a nedumerire, dau din umeri. Şi pentru ele s-a terminat. Şi pentru ele clipa următoare este incertitudine.
Iar mama nici măcar nu vede că sunt lebede. Ea zice că-s nişte berze cu picioare scurte. Aşa să fie? Totul se dărâmă. În pas aritmic de vals vienez. Aud, din alte sfere, acorduri frenetice stăpânind întreg văzduhul, cucerind, rând pe rând, spectatorii. Dar ce caută ei aici, alături de lebedele mele suferinde, răvăşite, agăţându-se doar din instinct de ultima suflare? Decorurile se modifică, fuzionează, nu se mai deosebesc. Iar eu nu mai pot decât să dau din aripi în neştire, pe traiectul unor cercuri concentrice. Mai am puţin până la preluarea ştafetei. Se aude un foc de armă. Cred că am pierdut startul.

À la guerre!

Sunt un insomniac veritabil. Exploatez toate nopţile pe care somnul nu îndrăzneşte să mi le răpească în momente de vulnerabilitate pasageră. Unele seri le dedic, cu un aer încrezut, propriilor gânduri, iar altele, prin reverenţe repetate şi sincere, gândurilor străine, de multe ori mai inteligente şi mai inspirate.
Cineva aprecia nişte sandvişuri mai devreme. Iar eu apreciam că îmi voi satisface pornirile cârcotaşe care nu adorm niciodată. Pentru a-mi fundamenta luarea de poziţie – şi pentru a mi-o întări, fie vorba între noi – îmi iau măsurile de precauţie necesare, dar le îndeplinesc ca pe simple formalităţi, fără să uit vreo clipă de respectul datorat unui search pe google. Trăiesc surprize nocturne pe care nu le aşteptam. DEX-ul recunoaşte cuvântul „sandviş”, aşa cum eu îmi recunosc obsesia descoperirii tuturor acelora care îşi folosesc limba în afara regulilor de gramatică elementare. Impulsul nu a pierdut din intensitate, dar mă simt nevoită să-l redirecţionez. Poate spre alte nemulţumiri...
Am fost luată prin surprindere, aşa încât recitesc definiţia acestui intrigant termen până în clipa în care cuvintele îşi pierd sensul căpătat în urma alăturării lor în propoziţii. Nu înţeleg. Dar descopăr o dramă care mă consolează şi care, de departe, o depăşeşte pe a mea. Nu e uşor să fii sandviş. Şi nici să accepţi că numele tău, încărcat de istorie şi o simbolistică aparte, purtat cu demnitate de atâtea generaţii trecute şi contemporane, este atribuit oricărei forme de viaţă asemănătoare cu a ta. Este revoltător să asişti la nonşalanţa cu care pretendenţi nedemni îşi atribuie o etichetă care nu le aparţine şi care le vine prea mare, bucurându-se de consecinţele şi privilegiile pe care le implică un asemenea statut. De aici şi existenţa dezonorantă a sandvişului, menit să înlocuiască „altceva”-uri inexistente, devenind astfel o soluţie în caz de urgenţă. Ignoranţa proprie, dar şi lipsa de interes manifestată spre originea unui astfel de produs, determină reacţia de sinceră şi firească stupoare, căreia i se adaugă la fel de sincer şi la fel de firesc compătimirea de rigoare. Şi pentru că mi s-a întâmplat nu doar o dată să constat cu dezgust şi resemnare că noţiunea mult prea largă şi deloc restrictivă de „om” mă asociază cu indivizi pe care i-aş fi preferat altfel „etichetaţi”, îndrăznesc să spun că înţeleg perfect. Solidarizez, ca atare, cu sandvişurile nemulţumite...

Incertitudine

Întotdeauna am avut impresia că sunt fericita posesoare a unei imaginaţii foarte bogate. Astăzi aş putea chiar să spun că e mai mult decât atât… că de fapt este una amnezică, dar nu înainte de a fi intuitivă. De ce spun asta? Pentru că adeseori mă plictisesc foarte uşor, adeseori ajung să mă pierd într-un cotidian destul de liniştit comparativ cu extazul şi energia pe care le-am folosit de-atâtea ori împotriva celorlalţi dintr-un reflex pur şi simplu incontrolabil de autoapărare. Şi, pentru a-mi învinge slăbiciunile cu propriile arme, am tot încercat să construiesc scenarii mai mult sau mai puţin verosi-mile în al căror prim-plan mă aflu indiscutabil şi fără excepţie eu. În mintea mea se derulează, ca şi cum ar proveni dintr-o memorie ce abia acum învaţă să iasă la suprafaţă, secvenţe ireale, dar cu un impact de multe ori greu de suportat. Iar de nu reuşesc să mă conving de adevărul celor imaginate, mă pedepsesc aspru pentru incapacitatea, firească până la urmă, de a regiza o piesă care să ţină. Ei bine, cred că acest joc al meu provine din dorinţa de a deţine controlul în orice situaţie. Neîmpărtăşită nimănui, dar mai ales neîmplinită.
Iar cel mai adesea îmi imaginez că, într-o zi obligatoriu sumbră, prevestind parcă dezastrul, ai mei au să mă anunţe că, de fapt, nu sunt ai mei. Mai precis că originile mele nu sunt cele pe care eu le credeam, că trecutul meu este unul iluzoriu, că totul, de la momentul apariţiei pe lume şi până la simplele gesturi şi afirmaţii sunt puse sub semnul întrebarii şi al incertitudinii. Ce mai încolo şi încoace? Vreau să mi se spună că sunt adoptată! Ce destin interesant mi se pare a fi acesta pentru un copil ce tânjeşte după aşa-zisul “centru al atenţiei”! O viaţă desprinsă parcă dintr-o poveste cu tâlc, nu-i aşa? La aşa ceva visez eu, deşi am avut din pântecele mamei, oricare ar fi aceea, trac, şi mi-a fost mereu teamă de înfruntarea cu publicul. Oare cum mi-aş putea juca eu rolul bine, în condiţiile în care nu aş suporta nici măcar pentru o clipă să fiu aratată cu degetul?
Bine că nu a fost nevoie totuşi să aflu răspunsurile pe care odinioară le căutam şi pe care, neavându-le la îndemână, le inventam. Pentru că am înţeles că nu e tocmai plăcut să nu existe cineva care să te înveţe să păşeşti, să vorbeşti sau să distingi nuanţele. Pe de altă parte, e atât de greu să fii nevoit să te speteşti încă dinainte de a te naşte pentru a-ţi câştiga dreptul la viaţă, pentru ca mai apoi să te trezeşti în situaţia de a plăti faţă de nu se ştie cine, taxa pentru porţia zilnică de oxigen.
Am înţeles că trebuie să fii de-a dreptul ipocrit să vrei ca, pentru un timp, să trăieşti în incertitudine, când pentru alţii aceasta este o obişnuinţă.
Acum, am învăţat că imperfectul implică o acţiune petrecută în trecut, dar care se află în desfăşurare…Şi mă întreb de ce oare l-am folosit atât de mult? Poate pentru că, până la urmă, este adevărat că există amănunte din copilărie care ne obsedează pe tot parcursul vieţii şi care se cuibăresc pentru totdeauna în sufletul nostru…
Cert este că, oricât de mult mi-ar plăcea să-mi îndeplinesc în această viaţă toate visele, sunt dispusă să renunţ la unele dintre ele. Şi nu pentru că nu aş avea puterea necesară pentru a-mi asuma responsabilităţile pe care le presupun, ci pentru că, uneori, unele lucruri trebuie lăsate nedescoperite. Şi-apoi, dacă am afla totul într-o singură viaţă, ce rost ar mai avea următoarele?

Convalescenţă

Refuz să-mi mai compromit nopţile în încercarea de a găsi un remediu pentru lipsa cronică de inspiraţie ce s-a instalat fără permisiune în toate acele spaţii vitale din care s-ar fi putut naşte cuvântul. Dacă odinioară, neavând nimic din ce mi-aş fi dorit, inventam oameni şi întâmplări cărora le dădeam viaţă prin simpla manifestare a voinţei, astăzi constat că mi-am rătăcit pasiunea în colţuri în care mi-e frică să pătrund. Şi nu pentru că mi-am limitat curiozitatea dintr-un spirit de conservare până nu demult inexistent, ci mai degrabă din respectul pe care îl datorez, ca om, oricărei părţi din mine cu care nu am avut de-a face o perioadă de timp considerabilă. Nu te trimiţi pe tine însuţi „à Dieu”, în lumea celor sfinte, pentru ca mai apoi, ca dovadă a unei evidente ipostaze capricioase, să cauţi reconcilierea tacită, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Până şi eul creator – ori poate mai cu seamă acesta – are orgoliul său, a cărui atingere nu poate duce decât la anularea legăturii cu entitatea purtătoare căreia îi dă substanţă.
Dacă va fi să renasc, o voi face pentru că aşa mi-a fost dat, şi nu pentru că am stârnit compasiune şi exasperare acolo unde ar fi trebuit să existe, de fapt, indiferenţă. Aceasta ar fi o pedeapsă cu mult mai greu de îndurat decât însăşi moartea clinică a eului „vinovat” de izbucniri lirice.
Ca atare, am să-mi petrec convalescenţa aşteptând... ca gânduri şi cuvinte să mă recapete din mâinile unor muze străine...

It will grow back like a starfish

Chiar dacă

Am intrat cu zgomot şi emoţie în camera ei. Ştiam că nu mă aude, dar eram sigură că mă simte. I-am pus coroniţa pe pieptul inert, aproape lipsit de suflare, şi i-am zâmbit, sperând că gestul meu o va îndupleca. Aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, cuvintele să o doară pe dinăuntru şi să-şi ceară ferm dreptul de a fi vorbite, astfel încât, din neputinţa de a le opune rezistenţă, dar şi din nerăbdarea de a se elibera de povara tăcerii, să-mi spună că totul a fost o joacă de care în sfârşit s-a plictisit. Nu s-a întâmplat aşa. Am aşteptat în zadar ca trupul ce se desfăşura leneş înaintea mea să sugereze un semn de viaţă rătăcit, menit să-l readucă în trăire. Fără să vreau, i-am condamnat refuzul cu mine toată, cu fiecare gând în parte şi cu înverşunarea omului suferind, dar incapabil să înţeleagă. Vroiam să o lovesc, să îi arăt cum doare şi să trezesc în ea sentimentul de nesuportat al vinovăţiei. N-a fost să fie. Nici atunci, nici mai târziu, când s-a cedat definitiv lumii în care ea trăia de mai bine de un an. A fost prima dată când a durut.
Şi de atunci, a continuat să doară. Pentru că sistemul imunitar îţi este ireversibil zdruncinat. Nu mai ai mijloacele de apărare care, în condiţii normale, s-ar fi activat automat, înainte ca tu să reacţionezi.
Întrucât oamenii vin şi pleacă… Nu ştiu să stea pe loc, poate şi pentru că sunt, prin excelenţă, nişte curioşi care vor să cuprindă întreg adevărul şi întreaga experienţă a vieţii de la o primă escală pe pământ. Călători prin vocaţie, dintr-un spirit al aventurii fundamental, ei se transformă în personaje ale celor mai neobişnuite poveşti, justificându-şi plăcerea de a hoinări dintr-o existenţă în alta prin prisma coincidenţelor care, de cele mai multe ori, nu dau de ales.
Iată de ce astăzi reacţionez violent ori de câte ori văd copii răsplătiţi pentru eforturile depuse prin ceea ce a devenit, pentru copilul care am fost, simulacrul indiferenţei manifestate prin tăcere mai mult sau mai puţin voită – coroniţa. Iată de ce nu beau niciodată, singură, Santal de portocale roşii, în intimitatea unui spaţiu care mi-ar oferi posibilitatea de a retrăi momente care, iar, mi se refuză şi la care nu mai am acces. Iată de ce nu am să mai ţin pe nimeni în faţa uşii apartamentului meu, ore întregi, antrenându-ne în discuţii interminabile despre “mersul lucrurilor”, al tuturor lucrurilor, căci omul cu care am inventat astfel de “episoade” a ales, şi el, să plece. S-a mutat, probabil, în faţa altei uşi, uitând că bomboanele expirate şi codrul de pâine nu vor exista niciodată în alte coordonate.
Sunt un om suficient de apăsat de frustrări încât să nu-mi mai pese că mi le mărturisesc cu nonşalanţa specifică celor ce nu mai au nimic de pierdut. Sunt un om căruia nu i s-a făcut rău, dar pe care despărţirile l-au durut… aşa cum doare numai un “rău”…

Unora le place viaţa

Hey you, all of you... Mă numesc Maria, am 22 de ani şi, la vârsta asta, eu încă mai cred că sunt specială. Nu vă aud răspunzându-mi, dar ştiu că sunteţi acolo şi că beneficiez de o empatie gratuită şi nedisimulată, pe care, de altfel, nici nu mi-am propus să o capăt printr-o astfel de mărturisire. Dar e adevărat. Mă înverşunez să cred în unicitatea fiinţei mele, chiar dacă ea se rezumă doar la caracteristici genetice irepetabile. Aş îndrăzni să adaug, însă, şi deficienţele de exprimare pe care nu le depăşesc de ore bune şi pe care nu le-am putut masca în niciun fel. Între timp a crăpat de ziuă, dar asta nu înseamnă că sinapsele mele s-au refăcut, stimulând ultimele reminiscenţe ale unei inspiraţii cândva prolifice.
Îmi amintesc de o vreme, a copilăriei poate, la cât de îndepărtată îmi pare acum, când îmi plăceau cuvintele. Mai mult decât atât, proporţional cu interesul manifestat – singura condiţie, de altfel, sine qua non pentru experienţe de acest fel – le antrenam într-un joc incitant al dialogului mut între personaje imaginare, născute toate dintr-o aceeaşi fiinţă.
Tot pe atunci îmi plăceau basmele lui Petre Ispirescu, creioanele colorate, fisticul şi, fără a înţelege prea mult din muzica lui, Michael Jackson.
Era o vreme a preferinţelor timpuriu identificate şi intransigent exprimate, care aveau menirea de a mă contura ca om, dar mai ales de a mă diferenţia de restul muritorilor.
Întrebările mele aveau consistenţa „de ce”-ului primordial, elucidând mistere punctuale, fără de care nu mi-aş fi putut construi lumea de mai târziu.
Nu înţelegeam ce e aceea „viaţa”... eu o vedeam ca o mângâiere tremurândă pe creştet, ca o lacrimă în ochii bunicilor mei, ca o păpuşă rusească sau ca nişte marcasite atârnând leneş la gâtul meu... Viaţa se derula în timp ce goneam cu bicicleta în jurul blocului ori în orele petrecute învăţând poeziile în limba franceză pentru serbarea de iarnă.
Primisem viaţa în dar, de la entităţi ce au căpătat felurite chipuri în timp, dar nu aveam habar ce e, şi nici ce urma să fac cu ea: trebuia să o joc? să o mănânc? să o pictez sub forma unor copaci anemici? ori poate să o dansez aritmic? trebuia să o păstrez pentru mai târziu sau să o împart cu cei ce aveau mai puţină, sau chiar deloc?
Pe atunci aveam existenţă... lipsită de trăire şi sens... Astăzi, după ani de incertitudine şi căutare, descopăr ce se face cu viaţa... Se trăieşte în doi. Noi doi.