mercredi 7 octobre 2009

Paisprezece pietre

So the season of the fall begins / Down the crossroads in a sleepy little inn / By the fire when the sun goes down…

Este o zi de toamnă, aşa cum au tot fost, aşa cum vor mai fi, aşa cum mi le imaginez în zilele de vară, când mă desincronizez definitiv şi pierd contactul cu toropeala nesuferită de la nivelul asfaltului ce îmi arde tălpile. Este însă o zi de toamnă atipică, pe care mi-o petrec râzând mult şi neobosit, într-un Cişmigiu pe care l-aş fi preferat mai arămiu, mai galben-auriu, mai mult aprins decât pulsând a viaţă, mai răzvrătit împotriva frunzelor mustind de verde, pe care-l şi vezi clocotind „clorofilic” în nervuri. Este o zi de toamnă în care gândurile mele iau căi întortocheate, căutând să evadeze dintr-o grădină de biciclişti entuziaşti, de pensionari pentru care viaţa se traduce printr-o continuă umblătură, îmbrăţişată cu ochii zâmbind galeş în fiece dimineaţă, de părinţi la început de drum, care mai de care mai lipsiţi de răbdare, de tineri fugind mâncând pământul din captivitatea impusă de cei mai mari ca ei.

Lor nu le pasă. Sunt prea mici să înţeleagă pericolul, poate şi pentru că recunosc doar femeia, în giganţii care se foiesc în jurul lor, neştiind că vor ajunge, peste ani, precum cel de lângă mine. Un asemenea tupeu, sincer şi neforţat, i-ar fi plăcut şi lui. El stă şi zâmbeşte ofticos, gândind că poate data viitoare va mai face un pas. Gesturile necugetate sunt cele ce îi lipsesc. Iar prichindelul din faţa mea pare să cunoască marele secret al vieţii. Îmi întinde mâna cu un aer atât de firesc, încât şi de m-ar peţi în clipa asta, n-aş şti să refuz. Îşi lasă greoi, dar mulţumit până în măduva oaselor, pumnul în palma mea. Atingerea produce fiori în toate taberele de faţă. Zâmbeşte cu doi dinţi, ca un final apoteotic al unui număr deloc simplu, dar care a fost dus la bun sfârşit fără sudoare.

Îi urmăresc paşii cu interesul pe care un asemenea gest îl merită. Ştie că m-a cucerit şi că inamicul a fost învins. Fără doar şi poate, în astă noapte, în aşternuturi, n-am să revăd chipul celui ce mi-a însoţit şederea ore-n şir, căci am să număr la nesfârşit cele treisprezece pietre ce mi-au rămas în palmă.

Este al doilea ce mă fericeşte astfel. Sunt paisprezece în total şi-am să mă recompun cu ele... mai copilă decât am fost vreodată şi mai femeie decât sunt acum... Thank you, kiddo!

Aucun commentaire: