vendredi 16 octobre 2009

Sevraj

„Rămân la Rox”. Sunt din ce în ce mai dese mesajele de genul ăsta, iar mie nu-mi rămâne decât să înghit în sec şi să mă obişnuiesc cu gândul că nu am fost niciodată legaţi ombilical şi că este vremea să îmi asum singurătatea. Pe lângă faptul că mi-e groază de ideea încă unei nopţi albe forţate de împrejurări – căci întunericul ce se deschide în afara pereţilor ce-mi ţin mai frig decât mi-ar ţine aerul geros de afară nu este deloc propice somnului – i-aş fi fost etern recunoscătoare dacă, în drumul spre casă, s-ar fi abătut pe la magazinul din colţ. Asta ca să nu vină cu mâna goală. Nu vreau decât să-mi umezesc buzele cu licoarea care mă energizează instant. Este autosugestie cu siguranţă, dar simt deja o stare de rău pe care ştiu că nu o voi putea potoli în niciun fel.

Îmi tremură organele înăuntru, sângele pare să se învolbureze şi el, pe nepusă masă, căci obrajii mi s-au încălzit dintr-odată, iar gâtul mi-e uscat... Cel mai rău este însă faptul că nu-mi pot stăpâni gândurile şi le las să imagineze sfârâitul nelipsit al sticlei purtătoare de păcat. Este trecut de miezul nopţii şi prin faţa ochilor mi se desfăşoară, în întunecimea înfricoşătoare şi frigul de nesuportat, bulevardul pe care ar trebui să-l traversez. Nu e ţipenie de om pe stradă. Nu zăresc nici maidanezii ce-şi fac veacul în intersecţie, lătrându-mă nemotivat ori de câte ori îndrăznesc să le invadez teritoriul. Aduc mereu în discuţie cel mai stupid motiv pentru care m-au condamnat la hărţuire pe viaţă, acela de a fi fost empatică unui om ce i-a persecutat vreme îndelungată.

Peisajul este dezolant şi-mi provoacă fiori pe şira spinării. Doar că nu este nimeni prin preajmă care să mă aducă cu picioarele pe pământ, nu e nimeni care să-mi spună că ora este mult prea târzie pentru ca eu să bântui pe străzi pentru o sticlă blestemată de suc. Nu este nimeni prin preajmă care să-mi ţină pornirea aproape sălbatică în frâu. Zâmbesc a victorie, gândind, pentru câteva secunde, că aceasta este forma cea mai dulce a libertăţii mele. Mă amăgesc. Căci sunt singură, cum nu am mai fost de multă vreme. Sunt roz din cap până-n picioare, cu fularul înfăşurat de prea multe ori în jurul gâtului şi cu buzele mirosind a pepene galben. Rotesc pe degetul privilegiat al mâinii stângi inelul de la el. Ciudată potrivire a lucrurilor, căci inelul stă aruncat, alături de alte mărunţişuri, într-un colţ al uitării.

Fie, mă resemnez. Rămân cu Erykah Badu şi-ale ei tânguiri depresive. Şi cu regretul că cei 225 de kilometri sunt iarăşi lungi şi apăsători. I guess I’ll see you next lifetime... I’m gonna be there...



Erykah Badu - Next Lifetime

2 commentaires:

Fanfan a dit…

cine stie ce se mai ascunde in toate sticlele, de toate marimile ? ...banuiesc ca o gramada de fiinte mici si incruntate

day-dreamer a dit…

De multe ori, fiinţele din sticle sunt doar agitate şi zgomotoase, provocând celor ca mine crize tahicardice destul de neplăcute.