Sunt deja cincisprezece ore de când stau ţintuită în scaunul ăsta. Şi încă nu am reuşit să ieşim din ţară, spre nedumerirea celor ca mine, care experimentează pentru prima dată o astfel de călătorie. Nu găsesc nimic în jur care să-mi distragă atenţia de la durerea ce s-a instalat în oase, în muşchi, ori de la frigul pe care îl simt ghemuit confortabil în tălpi, făcându-mi favoarea de a nu se răspândi în tot corpul, efort pentru care îl voi răsplăti la un moment dat. Măcar de mi-ar fi somn. M-aş mai contorsiona puţin, de dragul spectatorilor, şi ei amorţiţi, în feluri ingenioase care să-i provoace la un joc al uitării deciziilor neinspirate şi, mai presus de toate, al uitării de sine. Le-aş arăta cum se doarme în spaţii incomode, deloc primitoare, dar ştiu că dincolo de ochii mei închişi s-ar putea întâmpla în orice clipă ceva ce nu ar trebui ratat. De aceea prefer starea de veghe continuă.
Doar că sunt cincisprezece ore de când îmi tot spun că nu mai e mult până departe. Cerurile se schimbă neîncetat. E-atâta cer deasupra noastră, cât n-aş putea cuprinde vreodată în braţele mele. Şi totuşi, nici el nu mai are acel quelque chose care să mă ţină în priză.
Ştiu ce anume m-ar dezmorţi. Şi îmi urăsc vecinul din stânga, cu laptopul lui cu tot, un ASUS UL30, căci şi-a gâdilat simţurile cu pelicule din anii ’50 din prima clipa când a pus piciorul în autocar. A streetcar named desire. Sunset Blvd. Quo Vadis. 12 angry men. Nu are gusturi proaste individul, şi totuşi mi-e antipatic. Fiecare grimasă pe care i-o surprind cu coada ochiului mă înfurie. Fiecare replică a personajelor încerc să o captez din aerul îmbâcsit şi greoi şi mi-e ciudă că unora dintre călători tocmai acum le-a venit cheful pentru şuete. Tocmai acum, când ar putea să închidă ochii şi să tacă naibii din gură.
Vecinul pare a fi mulţumit. Nici orele ce se scurg, una câte una, nu îl deranjează, nici mirosul obositor nu pare să-l perturbe, nici pe mine, frângându-mi gâtul, pentru un unghi mai bun, nu binevoieşte să mă bage în seamă. Privesc spre cer, cu o figură uşor descumpănită, dar care intuieşte, totuşi, motivul pentru care cineva îi arată de sus degetul arătător, în semn de mustrare. „O fi obrăznicie, o fi păcat, dar vecinul mi-e tare antipatic. Cu laptopul lui cu tot.”
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire