M-a întrebat dacă mă mai doare ceva. În chiar momentul acela, legănându-mă pe scăunelul alb, cu vopseaua sărită pe alocuri şi fără o personalitate bine definită, servind şi ca masă atunci când situaţia o impunea, mi-am dat seama că eu nu l-am întrebat nimic. Încercând să-mi ofer o explicaţie, în gând, aşteptam o idee de geniu care să mă lămurească; întrerupându-mi parcă gândurile în care mă cufundasem fără voie, a râs. A râs într-un fel al lui, pe care nu l-am uitat, şi mi-a zis ceea ce ştiam deja. Că n-am fost curioasă.
M-am grăbit să-i detaliez, pe cât posibil, evoluţia sănătăţii mele. Cuvintele au venit uşor, cu toate că forma pe care au căpătat-o, în final, l-a luat prin surprindere. Cred şi eu. Comparaţii subtile şi nu prea, în miez de noapte, între doi oameni deveniţi străini, pot avea efecte dezastruoase.
Înainte, mă dureau toate, i-am spus, după cum de altfel ştie prea bine. Nu era zi de la dumnezeu în care o venă buclucaşă, un conglomerat de celule puse pe harţă, un oscior mai anemic decât celelalte, să nu-i dea bătăi de cap. Nu era cu putinţă să treacă douăzeci şi patru de ore fără ca trupul ei să nu se predea în faţa unei noi dureri. Iar dacă, prin cine ştie ce minune, ziua îndrăznea să treacă pe nesimţite, avea grijă să inventeze ceva. Doar EA trăia şi pulsa în ritmul cel mai vioi pe care îi fusese dat să-l cunoască vreodată. Doar EA n-o durea.
După, ca prin minune, durerile au dispărut pe rând. Coloana vertebrală a uitat de predispoziţia către spondiloză şi de cheful nebun, dovedit în seri reci şi târzii, de o doză dublă de diclofenac, articulaţiile au devenit mult mai maleabile şi rezistă cu stoicism frigului şi ploilor, plămânii s-au cuminţit, totul pare să fie în perfectă stare de funcţionare. Doar EA nu e bine acum. A căzut la pat, după cum şoptesc plămânii între ei. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu are curaj să întrebe, de teamă de a nu răscoli răni ce nu au apucat să se cicatrizeze. Dar diafragma, cu sângele rece pe care i-l dictează meseria, îi scrie necrologul.
N-am avut curaj să-i spun pe nume. El, însă, a numit-o, stârnind valuri de lacrimi reci şi sărate. Nonşalant. People are strange. When you’re strange, no one remembers your name.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire