Maria

De la 2 ani stă aici, în teatru. Ştie tot. Am bombănit iniţial, câci locul aflat la confluenţa tuturor vânturilor ce pot să alerge la primul etaj al acestei clădiri, coborând sau urcând vioaie, în căutare de poveşti încă nescrise, mi-a provocat un fior de neoprit pe şira spinării. Nu de alta, dar nu gestionez prea bine frigul care mă stăpâneşte în perioada aceasta a anului, iar imunitatea mea există, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi cum tusea pe care o am de vreo săptămână mă transformă în candidatul perfect pentru titlul de purtător al celui mai popular virus al ultimei luni, trebuie să recunosc că locul douăzeci şi cinci nu mă coafează deloc. Metaforic vorbind, căci alizeul care intră nestingherit, furişându-se pe lângă mine, îmi aranjează bretonul după propria lui viziune asupra frumosului. Simt cum mă ciufuleşte, dar o astfel de mângâiere îmi este de prea mult timp străină, aşa că înghit în sec şi accept.

Am bombănit, dar n-a durat mult până să găsesc motivul pentru care lucrurile s-au aşezat astfel, adică numa’ bine.

Se vede cu ochiul liber că nu există colţişor al acestei clădiri pe care puştoaica să nu-l cunoască şi că privirea-i scrutătoare nu pierde niciun detaliu. Din atitudinea sobră şi mersul ferm, trădat din când în când de zvâcniri copilăreşti imposibil de controlat, îmi dau seama că pe umerii ei stă o responsabilitate nu doar conştientizată, dar mai ales asumată. Nu ştiu dacă din convingere; de altfel, la vârsta ei nu poate fi vorba despre o convingere interioară puternică, ci mai degrabă despre împrejurări ce nu au fost puse sub semnul întrebării, fiind luate ca atare.

O invidiez. Nu este deloc nefericită soarta acestei copile. Să creşti printre oameni ce dăruiesc – pleosc! – încontinuu, rupând din ei, puţin câte puţin, şi încărcându-se cu ceea ce li se întoarce înzecit, nu poate fi decât o binecuvântare. Mi-e ciudă.

O cheamă Maria, are zece ani şi s-a temut de mine când i-am zâmbit prima dată, ascunzându-se în spatele femeii blonde cu care pare să facă echipă. Nu a răspuns aşa cum m-aş fi aşteptat. Încă o dată, constat cât e de sănătoasă lipsa aşteptărilor.

Maria creşte într-o sală de teatru. Primeşte, ca răsplată pentru vigilenţa cu care străjuieşte înainte de începerea spectacolului, mângâieri şi cuvinte frumoase pe care restul spectatorilor nu le vor primi poate niciodată. Pentru ea, nu există uşi închise, nu există noţiunea de acces interzis.

Am coborât scările alături de ea şi m-am simţit mai mică şi mai insignifiantă ca niciodată. Căci eu... ascult elefantul şi furnica, mi-e teamă să cresc şi simt o supunere cuminte faţă de un pitic ce a realizat mai multe decât mine. Pentru că ea este Maria, are zece ani şi universul i se poate reduce, oricând, la o sală de teatru. Când bate din palme sau când clipeşte.