jeudi 12 novembre 2009

Je ne suis pas la fille de mon papa

Şi asta pentru că eu sunt fiica tuturor, când vine vorba de probleme în amor. Am douăzeci şi patru de ani şi uneori simt că îi am degeaba, pentru că duc o viaţă care nu se prea potriveşte vârstei. Ori cel puţin aşa ar spune unii. Interesele mele nu prea coincid cu ale celor din jur, care se încăpăţânează să-mi spună ce este mai bine pentru mine şi care sunt ferm convinşi că cea mai mare greşeală pe care o fac este aceea de a nu le da ascultare.

Ei bine, am douăzeci şi patru de ani şi de la optsprezece aud aceleaşi cuvinte. Toţi mă îndeamnă. Unii direct, fără ocolişuri, căci aşa le este felul când vine vorba de a trata orice subiect din viaţa altora, alţii subtil, unii compătimitor, alţii cu un ton rugător de aproape că îmi face sufletul să plângă. Toţi ştiu pe cineva care ştie pe cineva care... ar cam vrea să-şi pună pirostriile. Ar cam vrea, dar n-ar prea avea cu cine. Că de, n-a avut noroc de fete bune, ori n-a avut timp, căci jobul e solicitant şi, ştim prea bine, munca cere sacrificii, ori e timid şi nu prea ştie cum şi în ce fel. De ce mi-aş dori eu vreunul din aceste specimene lângă mine, habar nu am. Ideea e că fiecare dintre ei este partida perfectă.

Încep să cred că figura mea nu inspiră nimic oamenilor ăstora, de vin cu propuneri care mai de care. Culmea, tocmai ei (sau măcar ei) ar trebui să aibă acea minimă încredere în mine cum că mă voi descurca, până la urmă. Că doar sunt a lor şi mi-s făcută din acelaşi aluat. Iar dacă ei au putut, atunci cu siguranţă pot şi eu. Unde mai pui că am avantajul de a fi marele magician... Toate ca toate, eu m-am cam plictisit. Reuniunile de familie devin prilejul perfect pentru a fi pusă la curent cu listele actualizate ale burlacilor de pe piaţă, iar prietenii şi cunoştinţele se oferă, cu un entuziasm pe care nu-l împărăşesc, să-mi aducă alături băieţi de băieţi.

S-a făcut linişte doar atunci când am adus pe cineva în sânul lor. M-am gândit că asta este cea mai bună soluţie şi că poate din prea mult mister s-a ajuns la o situaţie devenită în timp insuportabilă. Au răsuflat uşuraţi. Probabil că somnul le-a fost mai dulce o vreme, nemaifiind întunecat de gânduri negre, de rumoarea interioară specifică omului care ştie că are ceva pe suflet, un ceva ce trebuie rezolvat numaidecât. Sunt convinsă că le-am luat o piatră de pe inimă. Dar n-a durat o veşnicie. Un secol, după cum le promisesem, cei mai mulţi dintre ei zâmbind, căci ştiau că un secol le este suficient să dispară din peisaj şi să nu fie de faţă dacă vreo catastrofă va fi să se producă la sfârşitul lui. Zic cei mai mulţi, pentru că sunt şi aceia care speră să fi găsit elixirul vieţii veşnice.

Nu a durat o veşnicie, iar ziua când m-au întrebat ce mai face, iar eu am dat din umeri, a neputinţă, dar mai ales a lipsă de informaţii care să genereze cel puţin un sfert de oră de relatări siropoase, a fost ziua în care m-am îngropat singură. Le-am zis că nu mai face, în viaţa mea, adică, şi au plâns. Au plâns mai mult ca mine. Iar acum sunt din nou frenetici. Zumzăie din nou, se pun la curent cu liste ce fuseseră puse la păstrare în sertare unde ascund şi alte soluţii, pentru diverse alte probleme, ca o măsură de precauţie ce s-a dovedit a fi justificată, deşi acum ceva vreme m-ar fi jignit. Doar că eu nu caut. Poate că nici nu mai vreau să îmbrac rochia aceea şi poate că, şi mai rău, revin la gândurile cubaneze adolescentine, cu care îmi ameninţam bunicul atunci când îmi făcea complice cu ochiul. Ori poate am de gând să fac acei trei copii pe care mi i-am dorit întotdeauna, cu trei taţi diferiţi, aşa cum am sperat până nu demult. Andrada, blondă cu ochi albaştri, Tudor şi Dana. Piticii mei. Am avut o clipă de rătăcire, când visele mele s-au cuminţit şi le-am oferit copiilor mei ipotetici acelaşi tată. A fost o clipă de rătăcire pentru care alţii i-au mulţumit anticipat lui doamne-doamne, nefiind suficient de inspiraţi să întrebe cât va dura clipa.

Şi totuşi, le mulţumesc tuturor că îşi văd de viaţa mea. E mare lucru, monşer! Parol că e! Şi încă şi mai mare lucru este să constaţi că li se întâmplă şi altora şi că e posibil ca acei alţii să empatizeze sincer cu tine şi cu drama pe care o trăieşti, pentru că... you know how they say: the more, the merrier!

11 commentaires:

cell61 a dit…

24 de ani? Eşti mult prea tânără pentru a te mărita! ;)

Să ştii, pe de altă parte, că nici părinţii nu-ţi vor răul. Ei aşa sunt învăţaţi, că dacă o fată nu se mărită până la o anumită vârstă, e greu să o mai facă după aceea. Şi, uneori, chiar aşa e.

Însă rămân la părerea că eşti prea tânără :) Eu sunt pentru relaţii mai de durată înainte de căsătorie, să te cunoşti pe celălalt înainte de a lua decizia să rămâi pentru totdeauna cu el. Pentru totdeauna. Bine, poţi şi să divorţezi la un moment dat, dar tot te vei simţi rău după aceea, chit că ai face-o pentru binele tău.

Deci, sfatul meu este:
Trăieşte-ţi viaţa!

[scuze pentru mesajul lung]

cell61 a dit…

*să cunoşti pe celălalt

day-dreamer a dit…

@cell61: Nici nu am astfel de gânduri. Tocmai asta este, că au alţii gândurile astea şi pentru mine, şi le şi îndreaptă, cu toată bunăvoinţa, spre un om care nici nu le-a arătat vreodată vreun interes în acest sens. Ba dimpotrivă. Lăsând, însă, la o parte, tonul serios, lucrurile devin amuzante. Asta fără doar şi poate. Căci "forfota" oamenilor ăstora, graba lor, îi transformă în nişte titirezi care parcă nu-şi găsesc ei înşişi locul dacă nu mi-l găsesc eu.

Misaki a dit…

Oho, imi suna cunoscut. Numai ca situatia mea avea un twist: eu aveam deja pe cineva de cativa ani si toata lumea astepta lautarii, darul si circul aferent. Pe mine insa ma scotea din minti faptul ca-mi vedeam viata asa programata. Si cand a fost vorba sa decid, am dat cu piciorul la fiinta aceea conformista care credeam ca sunt si m-am dedicat cunoasterii "celeilalte" :D

Presiunea asta de a fi "in randul lumii" nu te oboseste? Pe mine foarte. In Japonia am cunoscut oameni care-si faceau senini studiile si la 35 de ani. Unii aveau copii, altii nu, insa am vazut bine ca nu exista o varsta universala pt a te casatori, pt a avea copii, etc.

La mine au incetat sugestiile binevoitoare pentru ca au vazut ca explodez si o iau razna, spre Asia :)) Chiar si bunica mea a inteles ca imi traiesc viata exact cum vreau eu. There is hope, ne? :)

day-dreamer a dit…

@Misaki: Da, oboseşte, dar şi mai obositor este să explic faptul că aş prefera să nu fiu bătută la cap cu astfel de nimicuri, căci o explicaţie nu este niciodată de-ajuns. Şi oricum, sunt atâţia aceia care ar trebui "cuminţiţi", încât nici nu are sens...

LiaLia a dit…

Hihihihi, bine te-am găsit! Micuțo, mai ai până la 31 ai mei :p Toată lumea o să facă tic-tac pe lângă tine și o să-ți fredoneze Marșul Nupțial :D Dar trebuie să te ții tare! Să fii TU, să trăiești cum vrei TU și mai ales cu cine vrei TU! Uite, îmi permit să-ți mai dau un link, deși tu ești departe de asta încă :) http://liarebelyell.blogspot.com/2009/03/femeia-la-31-de-ani.html Cu drag!

day-dreamer a dit…

@LiaLia: Neştiind cu ce să încep, am zis s-o iau metodic... cu începutul. Aşa încât aş fi ajuns cu siguranţă şi la linkul pe care mi l-ai dat, dar cum vine cu titlu de recomandare, am să-l citesc în avans.
Cât despre treaba cealaltă, eh... mi-s mică, da, dar şase ani de chin nu-s de ici, de colo.
Off topic: ca o ciudăţenie, exact în momentul în care citeam tic-tac... s-a auzit vocea unui personaj din CSI care spunea chiar... tic, tac... weeeeird!

Claudia Balan a dit…

Genial...am mai citit blogul tau, insa acum m-am hotarat sa las comentariu. Am incercat sa te salvez la blogueri de urmarit, dar nici asta nu reusesc. Poate poti tu, iar in felul acesta am sa te am automat in lista. Scrii ft misto, iar ceea ce ne-ai dezvaluit cred k ni s-a intamplat tuturor la un moment dat.Si eu traiesc acum acelasi lucru ca si tine, toata lumea vrea sa ma cupleze, fiecare vrea sa imi prezinte pe cineva

Anna a dit…

Ce ii sperie de fapt? Libertatea, independenta ta? Sau doar dorinta ta de a le avea? Sau poate e cineva din familie care a ramas singur? Ii poti intreba de ce se tem...in seara de Craciun.


Numai cand simti ca poti zbura primesti aripile.

day-dreamer a dit…

@Claudia Bălan: Mersi de vizită şi de cuvinte, dar în blogroll am adăugat până acum doar bloguri pe care le-am citit, în măsură mai mare sau mai mică, şi care mi-au plăcut. Am să te "răsfoiesc" şi pe tine.

day-dreamer a dit…

@Anna: Este vorba despre o temere generală, provocată de gândul singurătăţii. Şi, în cazul unora dintre ei, despre credinţa profundă că doar în doi se întâmplă viaţa. Că ăsta-i secretul vieţii.