À la recherche de Gavroche

A parcat Lada în faţa porţii albastre, în spatele căreia, de zeci de ani, stă aceeaşi curte îngustă şi umbroasă pe care am alergat-o în tălpile goale, în cipicii împletiţi de femeia căreia-i mai ţin minte doar mâinile şi care n-a apucat să-mi fie multă vreme bunică, ori în cizmele roşii, de cauciuc, venite din ţări îndepărtate în ajun de Crăciun. A scos patul din portbagaj într-un zgomot ce-mi răsună încă înăuntru, zâmbind către mine, o copilă cu vârtej neastâmpărat şi cu silabe muzicale pe buze.

I-am promis, cu lacrimi în ochi, că îi voi călca într-o zi pe urme. De-aş fi ştiut la ce mă înham, de-aş fi ştiut că locul acela – paradisiac, în imaginaţia mea – nu este la fel de aproape precum colţul străzii, unde mă aventuram, ca într-o grea şi periculoasă încercare, cu trotineta cea mai trotinetă din câte existau pe pământ.

Sunt douăzeci de ani de-atunci. Vreme destulă pentru copilă să se facă mare şi să viseze, cu fiece om drag din viaţa ei, pe rând… episoade de basm cu aer franţuzesc. Răgaz destul pentru ca ea să afle că trotineta nu o va duce prea departe, în ciuda perseverenţei nebuneşti ce o făcea să creadă că nimic nu este imposibil.

Femeia de astăzi din copilul de ieri caută urmele poveştilor pe care ea le-a trăit, de-a lungul timpului, în gând, într-un oraş fermecat prin prezenţa făpturii peste care anii nu trec. Caută câte-o fărâmă din fiecare colţ de suflet pe care oamenii din viaţa ei i l-au oferit în dar, în schimbul unui zâmbet şi-atât. Îşi caută cele două jumătăţi fără de care n-ar fi, o caută pe cea ce i-a promis aventuri marocane, o caută pe cea ce i-a împrumutat pasiunea pentru limba franceză, tango şi tenis. Şi-l caută şi pe el, câci îi este dor să mai cânte împreună, mişcându-se aritmic şi complet nepotrivit, mademoiselle chante le blues. Dor de tata. Şi- am să păşesc pe frunzele din Montmartre în căutarea singurei femei pe care eu şi mama am acceptat-o în viaţa bărbatului pe care noi l-am iubit şi îl iubim mai mult şi mai curat ca oricine.

Şi-am să-l caut pe Gavroche. Pe-acel Gavroche ce mi-e ursit. Arătând caraghios, cu o bascuţă multicoloră pe cap, înfofolit peste măsură, pe cât se poate de atipic, şi sorbind cu nesaţ din ceaiul imperfect de iasomie.

Parisul nu este dincolo de colţ decât în visele copilelor cu vârtej neastâmpărat. Dar adună, de peste tot, oamenii ce-au poposit, cândva, într-un suflet ce visează încă, la locuri unde trotineta nu ştie să ajungă.