Poftă bună!

Cele zece zile de mere verzi, uriaşe, precum pepenii mici vânduţi la colţ de stradă de oameni cu obraji arşi de soare, sunt date de multă vreme uitării. Au fost nesăbuinţa vieţii mele, deşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată o poveste mai frumoasă, mai de suflet şi mai intensă, care să fie descântec nu doar pentru înăuntrul meu, ci şi pentru papilele mele gustative, de obicei leneşe şi nepuse la încercare, veşnic neîndrăgostite.

Singurul măr ce a supravieţuit, sfidând mersul firesc al lucrurilor, este cel pe care de cu seară l-am adăpostit în cana cu dungi multicolore pe care ai compătimit-o mereu pentru că nu a cunoscut decât gustul fierbinte şi liniştitor al ciocolatei calde. Acum, nefericită soartă, tremură de frig şi abandon, de simbioză fortuită cu un măr ce nu face altceva decât să bombăne şi să prevestească cel mai neaşteptat dezastru.

Îl privesc de pe acoperişul blocului, sperând că-i voi putea distrage atenţia şi că, cel puţin până la clipa sfârşitului iminent, nu va putea să îl demaşte pe stăpânul ce l-a abandonat fără pic de remuşcare. Obişnuia, în vremurile bune, să-şi îndrepte degetul arătător, foarte ţeapăn şi neiertător, spre cei ce i-au adus, cumva, atingere. Ori spre cei ce-au păcătuit fără să vrea. Pe unii îi trimitea, cu o cruzime demnă de invidia celor purtători de astfel de seminţe, la eşafod, în timp ce pe alţii îi batjocorea, spre oprobriul cel mai crunt.

Îl privesc dârdâind şi tot sper ca ţurţurele uriaş de la etajul zece să se desprindă, să-l străpungă şi să termine odată cu el. Doar că, poftim necaz! Trecătorii ce trec pe-alături, pe trotuarul aglomerat, fac un ocol inexplicabil, primind c-un bogdaproste scurt şi sec răsplata – pentru unii binefăcătoare, pentru alţii nemeritată – a unui prânz neaşteptat. Şi uite-i cum se-nfruptă toţi din mărul discordiei noastre, şi uite cum furia dintre noi dispare în bucăţi de măr verde mestecate cu nesaţ de dinţi strălucitori şi de dinţi cariaţi, de dinţi de zidari şi de dinţi de psihologi, dar nu de dinţii mei sau ai tăi. Noi ne curăţăm unul pe celălalt de toate relele de până azi, ne depărtăm cu politeţea tipică sufletelor-cândva-pereche şi-i urăm drum bun mărului verde, drum bun către locul unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar viaţă fără de moarte.

Silenzio stampa

Mi-am propus un început de an glorios. Nu mi-a ieşit nici măcar pe sfert, aşa încât m-am rezumat la a-l face altfel. Altfel, evident, în comparaţie cu toate celelalte începuturi de an de care-mi amintesc. Aşa că mi-am cerut (eu mie îmi mi-), printre altele, un dram de discreţie. Parcă prea obişnuiam să dau totul din casă şi să transform orice formă incipientă de dialog într-o mărturisire logoreică, scăpată de sub controlul oricărui fel de respect faţă de propria-mi intimitate.

Şi pentru că nu se cade ca eu să-mi cer mie ceva – orice – căci e posibil să nu fiu îngăduitoare, pe motiv că nu aş merita, am instituit o interdicţie. N-o fi aşa o tragedie să fiu un pic mai selectivă când mă pun la poveşti. Zic şi eu. Paguba e că acum mă trezesc că tac mai mereu, schimburile de replici sunt atent gândite, şi tocmai de aceea ezitante, chiar greoaie, iar gândurile se învălmăşesc spre ieşire, dar se lovesc de un zid mult prea spre ceruri înălţat, ca să-l poată în vreun fel depăşi. Astfel că, dintr-un monument de trăncăneală ce am fost, şi-mi mai era şi drag de treaba asta, acu’ sunt monument de tăcere cum n-am mai văzut. Şi tare mi-e ciudă, căci vorba mi-e şoaptă. Aproape că vorba mi-e doar gând.

Omul cu harta în cui

De-o viaţă simt furnicături în tălpi şi tot de-o viaţă visez să le transform în paşi – mai mici, mai mari, mai peste mări, mai peste ţări, mai împotriva obstacolelor, mai întru împlinirea ursitei. Sunt furnicături ce trădează dorul nebun şi de nestăvilit de lumea de-afară, de zgomotul de dincolo, de necunoscutul din priviri de străini. Sunt furnicături care, în ciuda tuturor şi a toate, se încăpăţânează să spună nu gândului din călcâie, mult mai cu „picioarele” pe pământ. De-o viaţă alerg, desculţă, dintr-un colţ în altul al lumii, şi tânjesc după delirul sufletului călător ce se încarcă, neaşteptat, cu fiecare meridian cucerit.

Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi clocoteşte înăuntru vocaţia călătoriei veşnice pe care abia o ţin în frâu, rupând astfel din propria fiinţă, spre a mă conforma unor tipare de trăire. Şi-mi ţintuiesc cu bună ştiinţă tălpile într-un acelaşi pământ, mereu acelaşi, fir-ar să fie, ce, ştiu şi eu, ştie şi el, trebuie să-mi fugă de sub ele, şi doar atunci când simt că mă sufocă, mă retrag, spre a-mi vindeca deznădejdea, în singurul cotlon doar de mine ştiut, în stare să mă facă să zbor stând pe loc.

Acolo, îmi aşez harta lumii sub picioarele entuziasmate până la lacrimi şi mă reped haotic la insulele japoneze pe care le şoptesc şi astăzi, după atâţia ani, cu aceeaşi vioiciune în glas. Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku. Şi sunt pe bicicletă, cu extraterestra mea. De fapt, eu sunt extraterestra ei. Şi ne strâmbăm la creaturile cu ochi oblici, le facem cu mâna şi strigăm în gura mare mata ne. De simt nevoia unei aventuri, pun piciorul pe continentul african. Mă învăluie de îndată căldura sahariană şi mă îngrop, până la genunchi, într-un nisip fierbinte şi mătăsos, privind spre cerul limpede, uitând de timp. Mă răsfăţ cu firimituri de India şi Tailanda şi mă înfrupt din farmecul contrastelor, cu rigoarea şi decenţa scandinavilor, cu romantismul desuet al unei plimbări de-a lungul Senei, şi, când îmi simt inima pregătită, cu frenezia unui salt de-a lungul stepei siberiene. De îndată ce pornirile tahicardice vor fi ţinute sub control în mod eficient, voi porni în călătoria vieţii mele, căci, într-adevăr, mechti sbivautsia.

Am harta lumii sub picioare. Sunt nebună, desculţă şi îndrăgostită. Doar din când în când, în clipe de nesiguranţă, de uitare a propriei predestinări, îmi agăţ, cu furie exagerată, şi harta, şi poftele în cui. Şi mă aşez în fund, pe podeaua rece, pe care s-au scuturat, în semn de solidaritate, oceanele toate. Se spune că apa spală păcatele celor nesăbuiţi. Păcatele celor ca mine, ce se leapădă, la fiecare răscruce, de vise şi de harta lumii.

Kurt, vinul fiert şi Nirvana

Doarme. În galbenul-arămiu al aşternutului meu. Pot privi până ochii îmi obosesc şi se sting şi ei, spre lumea de dincolo. Tâmpla îmi stă, leneşă, pe clavicula-i stângă, proeminentă şi cu mult mai fâşneaţă decât oricare alta. Mi-am oprit bătăile inimii, respiraţia o controlez în stil elveţian, iar zvâcnirile din priviri sunt surdo-mute. Totuşi, îmi simt corpul pulsând. În disonanţa rătăcită a arpegiilor inimii lui. Măsuri aritmice se zăresc pe perete, descrise într-un fum înecăcios de mâna firavă a unei copile de opt-nouă ani, supravegheată atent de doamna cu păr artificial. Măsuri de forma unui triunghi pe care îl desenează când echilateral, când oarecare. Doar uneori îi vine-o poftă nebună de unghiuri drepte, peste care însă trece numaidecât.

E haos şi e linişte, deodată, e suflu şi e totul dinăuntrul lui. E intro de chitară închipuit de-un Kurt Cobain mioritic ce mă ademeneşte cu o cană de vin fiert cu multă scorţişoară şi bucăţi din portocale uriaşe. Îmi place paradoxul vinului mustind a scorţişoară, dar care nu lasă papilelor gustative aroma-i nedefinită. Mă ademeneşte cu o carte în rusă din care nu pricep nimic, dar care mă amuză copios şi cu o muzică în care un individ rage a nerv. E Kurt Cobain al meu, propriu şi personal, poate prea brunet pentru a fi sosia perfectă, dar mă duce, de pe fundul unei căni de vin fiert, direct în Nirvana.

Degete murdare

Pe zi ce trece îmi plac oamenii mai puţin. Şi este ciudat, căci mie mi-e drag de oameni, chiar de-i vorba despre cei mai străini dintre străini, oameni de trec pe lângă mine o singură dată în viaţă şi pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai zări vreodată în apropierea mea. Mi-e ciudă că se-ntâmplă asta şi ce-i mai rău e faptul că cineva, habar n-am cine, se-ndeletniceşte uneori să-mi dea cu propriile convingeri peste ceafă, învăţându-mă minte. Da, lumea este, într-adevăr, o junglă.

Un viscol cum nu vezi decât de câteva ori pe an, şi asta dacă eşti mai norocos de fel, şi un frig numa’ bun să zbârcească şi cea mai catifelată piele; întindere albă cât poţi cuprinde cu privirea, de-i imposibil să distingi unde-i şoseaua şi unde-i trotuarul. Maşinile se mişcă greoi, oamenii sunt mai haotici decât de obicei, iar nămeţii cresc, şi cresc, şi cresc, în cele mai neaşteptate locuri.

Şi totuşi, mie-mi pare a fi decor de poveste. E vreme de plimbare şi de bulgăreală, de nasuri roşii şi degete îngheţate, de sănii alunecând pe derdeluşuri improvizate în decurs de numai câteva clipe. Şi dacă tot ne aflăm într-o poveste, ne luăm frumos de mână şi ne-ndreptăm paşii spre spaţiul ideal pentru socializarea de sfârşit de săptămână. Căci goana după de-ale gurii şi nu numai nu poate fi altfel decât revigorantă, dacă sentimentul de apartenenţă ce te încearcă din când în când se hrăneşte din astfel de experienţe.

Şi da, escapada duminicală în plin cod galben-portocaliu, a fost cum nu se poate mai revigorantă. Şi efervescentă pe deasupra, cam ca tabletele de vitamina C cu care m-am hrănit întreaga săptămână.

Eram pe ultima sută de metri: în grafic şi cu lista aproape completată. Un borcan de miere zaharisită şi periplul poate fi considerat încheiat. El cere ultimele informaţii înainte de a alege borcanul minune, eu îmi rotesc privirea de colo, colo, hipnotizată de gemuri de tot felul, de dulceţuri care mai de care, amintindu-mi de prima şi singura dată când am încercat să facem papanaşi à la maison, dar şi de promisiunea ca, de-atunci încolo, să îi servim fie prin vecini mai pricepuţi, fie în locuri avizate. Alături de mine, un cuplu ia decizii capitale. Îi invidiez, oarecum, pentru entuziasmul cu care dezbat, foarte aproape unul de celălalt, problema aromei gemului. Pare să fie un proces complex, dar atât de bine cunoscut amândurora, încât nu au cum să dea greş.

Nu-mi rămâne decât să-mi rotesc privirea în continuare şi să tânjesc după mărunţişuri ce, mai mult ca sigur, vor poposi într-o zi şi pe strada mea. Dar se aude ceva, un zgomot ce mi-este familiar. L-am auzit de mult prea multe ori pentru a-l putea confunda. Este zgomotul pe care îl face capacul unui borcan atunci când este forţat spre a fi deschis. Brusc, perspectiva unei astfel de apropieri nu mă mai încântă. Parcă mi-e dragă apropierea mea, cu lipsurile ei cu tot.

Încerc să desluşesc misterul, căci gândurile mele nu par doar imposibile, dar mai ales răutăcioase. Imaginaţia mea, de multe ori bolnăvicioasă, trebuie să fie de vină. Dar nu e. Bărbatul ţine borcanul, femeia îşi îndeasă degetul înăuntru, îl scoate în straie noi, de sărbătoare, iar în secunda imediat următoare, îl lasă fără de ele. Asist la o degustare. Privesc ca viţelul la poarta nouă, cam ca atunci când cineva îmi place atât de mult încât privesc intens, privesc cu drag, privesc nevinovat. Doar că de data asta, privesc stupefiată.

Femeia dă verdictul cu un calm descumpănitor, iar bărbatul, obedient, pune borcanul la loc şi ia un altul. Eu îi privesc în continuare şi nu mă feresc. Ba chiar privesc în aşa fel încât să ştie. Tremur şi simt o presiune la nivelul capului cum nu am simţit nici înainte de cele mai reuşite leşinuri din portofoliu. Vreau să reacţionez, dar ştiu că aş stârni nemulţumirea căutătorului de miere. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o altă discuţie. Dar sângele îmi clocoteşte şi simt că sunt pe cale să explodez. Aşa că-i spun femeii, cu zâmbetul pe buze, că nu cu mult înainte desfăcusem acelaşi borcan. Reacţia de care am avut parte m-a lovit în creştetul capului. Mai zâmbitoare decât mine şi evident cu mult mai firească în bucuria-i nemărginită, individa mă roagă să-i spun dacă-i pe-atât de bun pe cât i s-a părut şi ei. Îmi iau răgaz de câteva secunde şi o întreb dacă îi pasă de toate celelalte locuri pe unde s-au mai plimbat degetele mele, înainte de a poposi în borcanul pe care îl ţinea atât de afectuos în mână. Nu sunt scârboasă.

E tot ce-am căpătat. Indiferenţă crasă. E-adevărat, de multe ori, luând atitudine, nu rezolvi nimic. Nici măcar tremurul nebun al genunchilor. Dar am ajuns acasă şi m-am uitat cu jind în toate borcanele din frigider. Borcane de-acasă. Şi-am căutat urme adânci, de degete lungi. Degete de mamă aflată departe, nu de străini ale căror amprente nu ar stârni decât un tremur nebun, de nervi şi stupefacţie.

Pinguinul rătăcit

Pinguinul cu ochi mari şi gropiţă în obrazul stâng este mai fericit ca niciodată, căci de două zile încoace lumea nouă în care-şi duce zilele – forţat de împrejurări, de se întreabă cineva – aduce cu tărâmul copilăriei lui. Îşi freacă ochii şi nu-i vine a crede. E ca şi cum, dându-se de trei ori peste cap, a reuşit să-nfăptuiască cel mai neaşteptat miracol.

Pinguinul Neghiniţă, căci aşa a fost botezat de făpturile ciudate ce-l înconjoară, zice-se datorită staturii sale (habar n-au ei că la orele de educaţie fizică a condus mereu plutonul fiind cel mai înalt pinguin din clasă), face slalom printre nămeţii aruncaţi haotic, în locuri unde cică n-au ce căuta, oameni aruncând printre dinţi cuvinte de ocară la adresa celui ce a stârnit o astfel de harababură şi maşini alunecând într-o disperare soră cu depresia lui Neghiniţă din primele zile ale şederii lui aici.

În drumul său spre casă, pinguinul a trecut pe lângă nămeţi uriaşi, la care doar visa cu câteva zile în urmă. Ar vrea să se arunce într-unul, în cel mai mare dintre toţi – că doar şi el era cândva cel mai mare dintre pinguini – şi să-şi facă drum către asfaltul de dedesubt, unde probabil s-ar aşeza cu burta-n sus, ar încerca să strige cât îl ţin puterile către trecători şi şi-ar închipui grimasele înspăimântate ale acestora. S-ar tăvăli de râs, acolo jos, sub povara zăpezii, aşa cum o făcea şi altădată.

Îi este ruşine. Trec oameni zgribuliţi, ce nu par să simtă magia unui astfel de decor, şi nu ar vrea să facă notă discordantă. When in Rome, do as the Romans do. Altfel, e vai şi-amar. Asta-i prima lecţie pe care creaturile ciudate de-aici l-au învăţat. De-aceea-i caraghios în hainele multicolore în care este îmbrăcat în fiecare zi, ori cel puţin aşa se simte, şi râde de multe ori, de unul singur, imaginându-şi reacţia alor lui dacă l-ar vedea. Fularul îl sufocă, fesul cu ciucuri uriaşi îi trag capul când într-o parte, când în alta, iar mănuşile îi fac palmele să transpire cam ca atunci când încerca să facă pe eroul în faţa lui Sparkle, pe care o iubeau de altfel toţi colegii lui, dar care părea că-i zâmbeşte din când în când, pe furiş.

Nu are de ales. Renunţă la plonjonul care l-ar fi făcut cel mai fericit dintre pinguini şi se mulţumeşte să-şi afunde picioarele în peticele de zăpadă neatinsă. E un gest suficient de eroic, căci este clar că-n astfel de petice creaturile neobişnuite din jur nu s-ar fi aventurat.

Şi pentru că şi-a însuşit destul de repede obiceiurile oamenilor, acum serveşte o cană de ceai fierbinte din care ies aburi furioşi. Ar fi preferat un cub de gheaţă sau un bulgăre făcut direct în palme, dar lumea asta nu-l întreabă nimic. Căci el e doar un pinguin rătăcit. Şi mic pe deasupra.

À la recherche de Gavroche

A parcat Lada în faţa porţii albastre, în spatele căreia, de zeci de ani, stă aceeaşi curte îngustă şi umbroasă pe care am alergat-o în tălpile goale, în cipicii împletiţi de femeia căreia-i mai ţin minte doar mâinile şi care n-a apucat să-mi fie multă vreme bunică, ori în cizmele roşii, de cauciuc, venite din ţări îndepărtate în ajun de Crăciun. A scos patul din portbagaj într-un zgomot ce-mi răsună încă înăuntru, zâmbind către mine, o copilă cu vârtej neastâmpărat şi cu silabe muzicale pe buze.

I-am promis, cu lacrimi în ochi, că îi voi călca într-o zi pe urme. De-aş fi ştiut la ce mă înham, de-aş fi ştiut că locul acela – paradisiac, în imaginaţia mea – nu este la fel de aproape precum colţul străzii, unde mă aventuram, ca într-o grea şi periculoasă încercare, cu trotineta cea mai trotinetă din câte existau pe pământ.

Sunt douăzeci de ani de-atunci. Vreme destulă pentru copilă să se facă mare şi să viseze, cu fiece om drag din viaţa ei, pe rând… episoade de basm cu aer franţuzesc. Răgaz destul pentru ca ea să afle că trotineta nu o va duce prea departe, în ciuda perseverenţei nebuneşti ce o făcea să creadă că nimic nu este imposibil.

Femeia de astăzi din copilul de ieri caută urmele poveştilor pe care ea le-a trăit, de-a lungul timpului, în gând, într-un oraş fermecat prin prezenţa făpturii peste care anii nu trec. Caută câte-o fărâmă din fiecare colţ de suflet pe care oamenii din viaţa ei i l-au oferit în dar, în schimbul unui zâmbet şi-atât. Îşi caută cele două jumătăţi fără de care n-ar fi, o caută pe cea ce i-a promis aventuri marocane, o caută pe cea ce i-a împrumutat pasiunea pentru limba franceză, tango şi tenis. Şi-l caută şi pe el, câci îi este dor să mai cânte împreună, mişcându-se aritmic şi complet nepotrivit, mademoiselle chante le blues. Dor de tata. Şi- am să păşesc pe frunzele din Montmartre în căutarea singurei femei pe care eu şi mama am acceptat-o în viaţa bărbatului pe care noi l-am iubit şi îl iubim mai mult şi mai curat ca oricine.

Şi-am să-l caut pe Gavroche. Pe-acel Gavroche ce mi-e ursit. Arătând caraghios, cu o bascuţă multicoloră pe cap, înfofolit peste măsură, pe cât se poate de atipic, şi sorbind cu nesaţ din ceaiul imperfect de iasomie.

Parisul nu este dincolo de colţ decât în visele copilelor cu vârtej neastâmpărat. Dar adună, de peste tot, oamenii ce-au poposit, cândva, într-un suflet ce visează încă, la locuri unde trotineta nu ştie să ajungă.

Învăţături de minte

Nu există zi de la dumnezeu în care să nu descopăr câte ceva despre mine, deşi mă laud de câte ori am ocazia că mă cunosc mai bine ca oricine şi că sunt ca o carte deschisă pentru mine. Cred că ar trebui să-mi ţin gura mai des şi să încetez cu afirmaţiile categorice despre care ştiu – de-acum încolo, fără doar şi poate – că mă pot „înfunda” când mi-e lumea mai dragă.

14 noiembrie 2009. Betting on Shorts la The Ark. Sau Bursa Mărfurilor Creative. Sau cum s-o chema. Irelevant, oricum, dar încerc să localizez temporal şi spaţial întâmplarea, pentru o mai bună şi mai precisă relatare ce se va petrece într-un viitor cum nu se poate mai îndepărtat, cu şanse mari de a nu se realiza niciodată. Cu siguranţă nepoţii îmi vor mulţumi pentru astfel de detalii, fără de care povestea nu ar mai fi aceeaşi.

Singurul lucru pe care îl pot spune cu privire la locaţie este că m-a fascinat din două motive: în primul rând, nu am nici cea mai vagă idee ce identitate are clădirea unde s-a desfăşurat evenimentul, dar ştiu că mi-ar plăcea să beau o cană de ceai fierbinte acolo, într-o zi puţin însorită; pe de altă parte, drumul spre locul cu pricina s-a descris de aşa natură că am pătruns şi eu, după îndelungi căutări, toate ridicole în pasivitatea lor, în paradisul florilor din piaţa George Coşbuc.

În stilul caracteristic de care nu mă lepăd niciodată, nici măcar la rugăminţi frenetice, mi-am făcut o intrare triumfală pe care probabil că mulţi nu o vor uita prea curând. Degeaba mi-am acoperit jumătate de figură, şi culmea!, tocmai jumătatea cea numa’ bună de fotografiat, privit pe furiş, admirat până la lacrimi, adulat, căci secundele ce au părut pe bună dreptate o eternitate, dar abia după ce s-au sfârşit, au dat ocazia spectatorilor să-şi întipărească figura-mi angelică pe retină. Învăţătură, dacă se poate şi de minte, dacă nu, nu: ca măsură de precauţie, ori de câte ori îmi va fi dat să intru într-o încăpere despre care ştiu că este delimitată de exterior prin ceea ce se cheamă în limbajul comun uşă, am să las orgoliul deoparte şi-am să consider că însoţitorii mei se pot descurca la fel de bine ca şi mine la a o deschide, pentru că mi-e clar că noţiunile sunt puţin confuze în ce mă priveşte. Mai ales când uşa e din sticlă. Poţi să tragi de jumătatea care nu se deschide până pici din picioare de extenuare, ea nu se va deschide, cu atât mai mult cu cât cealaltă jumătate este deja dată la perete, spre a-ţi facilita accesul. Ăsta-i lucru bun de ştiut.

Eu ştiu că-s mică. Mignonă, de fapt, că sună ceva mai pretenţios, şi mai spală din ruşinea ce reiese din paragraful anterior. Deşi precizarea că am evitat scaunul roz, de teamă că o astfel de imprudenţă m-ar afunda şi mai mult, ar trebui să ajute şi ea. Ca atare, foarte mică mi-a fost mirarea când am observat că subtitrările filmelor se pierdeau într-o mare de capete îngrămădite în rândurile din faţa mea. M-am descurcat cu spaniola din lozul necâştigător, 7:35 de la mañana, engleza nu avea cum să-mi vină de hac, dar scurtmetrajul românesc m-a ridicat în picioare. Şi nu vă grăbiţi cu fel de fel de concluzii, că nu patriotismul m-a animat. Nici pe departe. Ci nevoia de subtitrare. Oamenii ăia mi se adresează în limba pe care o vorbesc zi de zi, iar eu nu mă obosesc să-i ascult, pentru că cineva s-a ocupat de traducerea în engleză. Shame on me!

Benefic experiment, n-am ce zice.

Tălpile ei

Într-o zi, sub tălpi are să-mi alerge nisipul...
într-o zi, sub tălpi are să-mi zboare marea...
într-o zi, voi fi lebăda neagră dintr-un balet pentru şchiopi
şi clapă de pian ce nu ştie cânta decât atins cu privirea...
într-o zi, n-am să mai fiu,
dar va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi
va alerga nisipul...

Şi-n ziua de după,
cu floarea miresei în palmele-i sfioase
şi cu suspinul în gât şi în genunchi,
pluteşte strigând în cele patru zări
pe dalele picurate cu rouă.

Nu e acasă,
iar lacrimile rostogolindu-se a nerăbdare
n-o aduc înapoi.
Pământul e proaspăt, e negru aprins,
şi-i semn că veşmântul a fost mult prea greu.

Este val tomnatic, acum,
un val ştrengar ce poartă umbre şi lumini în ochi,
trimiţându-şi solii străini
la vreme de flux.
Dar îşi cere cenuşa când marea se retrage.

Pluteşte, o clipă, pe apă,
pentru ca, odată cu ea,
să porneşti, spre adâncimi şi alte orizonturi,
undeva îţi voi săruta cu nesaţ urmele tălpilor.

Căci în ziua de după, când n-am să mai fiu,
va rămâne în urmă-mi
un trup sub ale cărui tălpi,
vor alerga nisipul şi marea...

Rău de la suflet

Mi-e rău de la suflet. Aşa spunea cândva un nene care nu mai e. Care nu mai e aici, printre cutiile de chibrituri în care ne ascundem temători ori printre siluetele gonind de colo-colo, către nu se ştie unde. Nu-i foarte grav, deocamdată. Doar s-a făcut ţăndări, dar slavă cerului, le am pe toate într-o urnă, alături de cenuşa tuturor gândurilor pe care le-am scuipat cu necaz din plămâni, ca pe nişte libelule turcoaz. Iar asta înseamnă că oricând voi avea curajul, îl voi putea recompune, aşa cum am făcut cândva şi cu Krásnaya plóshchad, ce stă acum îngrămădită într-o cutie prăfuită, pe şifonier.

Şi pentru că mi-e rău de la suflet, şi pentru că sunt oameni în lumea asta care sunt oricând pansament pentru ăsta mic de suferă şi-i zdrenţuros, şi-i prăfuit şi cântă la colţ de stradă romanţe de mult uitate, nu ezit. Mă duc să-mi sărbătoresc patria la o narghilea, în spirit românesc.

Ţara noastră nu e ţară de vânzare / Patria străbună e nemuritoare / Chiar de valul vieţii trece peste noi / Noi suntem aici veşnici şi eroi... La sentiment, cum altfel, din banca a doua de la perete, toamna lui 1992. În anul următor, în aceeaşi bancă, dădeam furios din cap cântând banii vorbesc.

Parfumul nu mă va trăda nici în seara asta. Aşa că anticipez noroc. La fel de mare ca grămăjoara maronie mirosind a lavandă în care am intrat cu stângu’ fix în faţa scării.

Am văzut paradisul, Alexandra, l-am văzut cu ochii mei. E o rudă îndepărtată a lui Beirut, dar pare să aibă o popularitate ceva mai mare. Feţe tuciurii, exotice precum compotul meu de ananas, de la mama lor de-acasă, dar la mama noastră acasă. N-am îndrăznit, căci mi-e rău. De la suflet. Nici măcar nu le-am furat o privire, cu coada ochiului, nici măcar atât. Iar separeul este mult prea generos. Aş fi urcat pe masă, etalându-mi fusta bufantă, în mişcări senzuale de arăboaică. Şi am şi clopoţel. Shishaaa!

Un dans din buric şi simt că... nu mai simt. Pe fundalul cântecelelor ce l-ar face pe Aladin să se răsucească zâmbitor în aerul mirosind a portocale, căpşuni, a măr, a mult măr... a mărul din narghilea, poate şi a mărul din cocktailul meu... nu aud decât zgomotul asurzitor şi liniar al aparatelor ce-mi vestesc trecerea. De-aici, dincolo.

Îţi stă bine-n verde. Mi-e frică. Aşa că ai grijă de sufletul meu.