Rodrigo

Rodrigo, soy yo... Mariposa... y si, soy boracha. Por que te quiero. Si. Boracha. Te quiero!!!

Trăienutz este un individ care a intrat, la un moment dat, în viaţa mea, şi a naibii să fiu dacă simt că ar avea vreun gând să mai iasă vreodată. Nu ştiu nici acum dacă asta mă face fericită sau nu, sau dacă îmi este confortabil.

Dar... nu există decât două posibilităţi în ceea ce-l priveşte: fie să-i suport prezenţa, în continuare, ca şi până acum, dintr-o inerţie pe care nu pot să mi-o explic – transformată adeseori într-o maladie de care habar n-am să scap şi pariez că nici el nu are să mă ajute în sensul ăsta – fie să mă transform eu într-un personaj malefic, cum sunt, de altfel, de multe ori, care să-i ia gâtul pentru a-i face viaţa mai uşoară. He knows too much, if you know what I mean.

Totuşi, Trăienutz este un rău necesar. Mă duce la stadion, chiar şi când ne „vizitează” Unirea Urziceni sau Juventus Bucureşti, îl înjur pe Farmache indiferent dacă se află sau nu pe teren, şi ce bucurie mai mare ca discuţiile aprinse cu toţi septuagenarii constănţeni, spărgători notorii de seminţe, care se bucură de prezenţa fermecătoare a două domnişoare atât de agreabile... did I just say „două”?... şi cu singura condiţie ca intrarea să fie pe bază de „Cuget Liber”.

Mă ia cu el la pariuri, pentru că are încredere în intuiţia mea sau, bine, pentru că îi este lene şi urât să se ducă singur. Dar nici prezenţa mea nu-i de ici, de colo. Aleg aleatoriu echipele câştigătoare, anonime de cele mai multe ori, şi îi cânt „I am lonely”, cu voce tare. El zice că I embarass him. Eu zic că şi mai embarassing e să refuzi adevărul. ’cause, you know, he is actually lonely...

De atâtea ori a luat decizia „de a se retrage din această lume”, dar niciodată nu o duce la capăt. Am încercat să-i insuflu acea doză de curaj ce îi lipseşte, dar se ţine scai de ultimele speranţe, mai mult sau mai puţin mulatre.

M-a învăţat definiţia eficienţei, într-un mod cât se poate de concret, şi mai ales al economiei de cuvinte, de cenţi şi de orice altceva ar presupune un cost (pecuniar sau nu). „Sunt la Maria. Daţi un buzz dacă...”. Aflu şi eu printr-un status că vine, află şi restul unde să-l caute. În plus, ştiu că trebuie să pregătesc masa. De obicei, vine lihnit. Ceea ce uneori se dovedeşte o experienţă extrem de educativă, pentru că ştiu sigur că bomboanele expirate (de cel puţin câteva luni) nu au efecte secundare asupra organismului uman, că hamsiile servite în faţa uşii, pe scară, sunt absolut delicioase, dar că „garnitura” face totul, că un codru de pâine astâmpără foamea, că trebuie să fii foarte fast and furious pentru a prinde o prăjitură dintr-un platou „aglomerat”, atunci când te afli în preajma lui Trăienutz.

Cheile de la uşile scărilor în care ai treabă – sau nu – sunt cea mai bună afacere. Nu rişti niciodată să nu ţi se răspundă sau să fii ţinut în faţa scării sau să urli în interfon că ţi-e frig şi că vrei înăuntru. Unde mai pui surpriza de pe chipul celui vizitat...

Trăienutz nu sună niciodată şi nu mă scoate la suc decât în cazuri excepţionale. Mi se destăinuie frecvent, una dintre cele mai minunate şi mai amuzante experienţe din viaţa mea. E luat la mişto de tata, când Rapidul nu prinde o zi foarte bună. O pune pe winnie să-mi deschidă uşa. Mă cară în oraş pentru a cumpăra cadouri prietenelor (sau cel puţin aşa le numeşte el... noţiunile sunt confuze şi complicate, şi nu doar pentru el!).

Trăienutz îmi face viaţa un calvar. Dar nu pot renunţa la el, întrucât este roata mea de rezervă. Pentru că, dacă doamne fereşte... punem bazele ;) Mai ales că... „nu mi-ai dat eugenii şi tot te-am iubit”. And I appreciate it! Who does that nowadays?!