Un fel de Cinderella

Cornuleţele mamei au făcut mereu minuni. De obicei, erau de-ajuns câteva pentru ca, dintr-odată, respectul meu de sine să capete un cu totul alt fel de-a fi. De data asta, însă, mi-am zis că o supradoză ar fi suficientă pentru a-mi trata proasta consideraţie faţă cea ce mi se arată în oglindă, cu un ochi mai roşu decât celălalt, cu o durere de cap teribilă împrăştiată, ca un virus letal, în tot corpul, dar concentrată, spre marea mea dezamăgire, în privirea aproape resemnată, implorând îndurare.

Interesul meu pentru evenimentul din seara asta există, cum s-ar zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Ştiu doar atât: sunt doi oameni pe care nu vreau să-i refuz, chiar dacă mă simt leneşă şi antipatică. Unde mai pui şi durerea de cap pe care nici n-am luat-o în considerare atunci când am simţit pentru prima dată nevoia de a mă răzgândi. Acum am un motiv în plus, care va să zică, dar am cuvânt, şi dacă mi l-am dat, I shall not be the party pooper.

Mai sunt câteva ore, dar am de gând să dorm. Mai sunt câteva ore, dar mie îmi lipsesc mici accesorii vestimentare, fără de care ştiu sigur că nu voi ieşi din casă. Şi totuşi nu-mi pasă. Probabil că se vor rezolva toate pe ultima sută de metri, iar eu mă dau în vânt după ultimele sute de metri. Şi dorm cu atâta patimă şi dăruire, că, dormind, eu am impresia că stau. Că stau şi că-mi imaginez scenariile idioate ce mi se desfăşoară în faţa ochilor închişi. Ei bine, nu.

Delăsarea este uneori sănătoasă. Dezinteresul tău coincide, de obicei, cu interesul celorlalţi. Tu nu vrei să lupţi, dar o fac alţii în locul tău, şi poate că o fac mai bine. Iar lucrurile merg pe un făgaş ce poate fi calificat, cu indulgenţă, ca fiind perfect. Aşa că îmi capăt accesoriile fără să mişc un deget, durerea de cap dispare miraculos, iar eu... ei bine, eu... arăt într-un fel. Un fel pe care nu am niciun chef să-l analizez în oglindă.

Tot drumul mi-l petrec bombănind. Fredonând melodii stupide, dintr-un trecut pe care îl tratez cu respectul cuvenit lucrurilor ce nu mai sunt, şi bombănind. Îmi imaginez o încăpere simandicoasă, oameni simandicoşi, pe care nici nu-i cunosc şi cărora va trebui să le zâmbesc frumos, pentru a nu-i face de râs pe cei ce m-au trimis acolo, mâncăruri simadicoase şi ele, despre care va trebui să mă documentez după, ca să ştiu cu ce să mă laud, în caz de forţă majoră. În plus, mi-e teamă că prea multă fericire mă va face mai invidioasă decât sunt deja şi că un exces, cât de mic, de frumuseţe exterioară, va duce, inevitabil, la o şi mai mare desconsiderare a mea. Şi nici măcar nu m-am uitat în oglindă, iar acum îmi pare rău. Mă caut cu privirea în oglinda retrovizoare aburită, în geamurile maşinilor, pe care curg în neştire şiroaie de apă, în privirile prea puţin limpezi ale celor de lângă mine. Sper la şansa unui prim şi ultim retuş.

Dar mă înşel amarnic. Căci cei doi oameni ce mă întâmpină sunt atât de simpli şi de sinceri în mulţumirea lor, încât mi-e greu să-mi păstrez aerul clevetitor. Zâmbesc înapoi fără să vreau. Sunt atât de frumoşi, dar nu-i pot invidia, căci lor nu le pasă. Îşi aparţin unul celuilalt şi acesta este cel mai mare câştig. De aici, probabil, zâmbetele largi şi uşurinţa conversaţiei cu oameni pe care îi întâlnesc doar sporadic, în împrejurări asemănătoare acestuia.

Parcă m-aş fi dat, dintr-odată, de trei ori peste cap. Sunt frumoasă. Da, marinăraşule, între atâtea femei superbe, etalându-şi toaletele sub candelabre uriaşe, în mişcări delicate, sunt frumoasă. Fără a mă fi uitat în oglindă. You look good, kid. You really do. I do look good. I really do. Chiar şi acum, la opt dimineaţa, în pijamalele roz, cu aceleaşi cornuleţe de-a dreapta mea... cu masca jos şi cu ochelarii pe nas.