Exit. Festivalul de Teatru al Deţinuţilor. Paradoxal, nu am căutat ieşirea din teatru înainte de sfârşitul ultimei runde de aplauze, în ciuda unui amestec de teamă şi nesiguranţă care mi-a cam făcut carnea să tremure preţ de câteva minute, dar nu mai mult de-atât. Ce am aşteptat a fost o seară, poate chiar şi o a doua, cu puţin noroc, de teatru. De oameni pe scenă, interpretând personaje cu care au făcut cunoştinţă întâmplător sau interpretându-se pe sine.
Nu am adus argumente pro şi contra unei astfel de manifestări, nu am deliberat şi nici nu am pus sub semnul întrebării prezenţa mea la un eveniment ce este – nu doar pare – neobişnuit şi stârneşte – nu numai că poate – controverse.
Aş fi ipocrită să spun că nu mi-a fost teamă în nicio clipă. De fel mi-s curajoasă, zic eu. Curajoasă, my ass! Că de îndată ce pe scenă şi-a făcut apariţia arlechinul menit să introducă fiece moment spectatorilor, însoţit de un domn impozant, mi s-au cam înmuiat picioarele. Iar inima mi-a luat-o razna. Cătuşele i-au fost desfăcute într-o tăcere de răsuflări tăiate şi de ochi neclipitori. Zgomotul cheii răsucindu-se spre libertate a răsunat puternic în sala neobişnuită cu semi-obscurul pe care îl impune prezenţa unor oameni ce-şi duc zilele în penitenciare de maximă siguranţă. Este atât de ciudat să-mi văd vecinii de scaune la faţă şi să-i recunosc mai apoi pe stradă, să le pot zâmbi a complicitate!
Am rămas cu o senzaţie ciudată după cele două zile de teatru Exit. Am început cu o frică, poate justificată, de câteva minute, şi am sfârşit aplaudând în picioare. Există viaţă şi după gratii. În nerozia mea, credeam că dincolo de ele totul se sfârşeşte.
Efectul a fost bidirecţionat. Nu neg că prejudecata mi-a tulburat iniţial gândirea, dar... să vezi condamnaţi pentru crime odioase povestind despre coroniţa din clasa întâi, plângând după cel mai frumos apus din viaţă, la 2000 de metri, unde era încă lumină, da, lumină, şi soare, în timp ce oraşul se acoperea cu întuneric, sau plângând după tata, lângă care n-au fost atunci când a plecat spre cer, din cauza blestematei de greşeli, este... CEVA.
Un ceva ce mă poate arunca într-o extremă a naivităţii de care atâţia au vrut să mă ferească. Dar n-am ce face. Cred în oameni, cred în reabilitare şi las pe oricine e capabil să mă emoţioneze şi să mă facă să plâng. Pentru că merit.
7 commentaires:
Da, am văzut şi eu afişul manifestării. Dacă aş fi avut mai mult timp, probabil că aş fi încercat să ajung, pentru că sunt amator de teatru.
Există viaţă şi dincolo de gratii, aşa e. Şi ştii că nu vorbesc din cărţi.
Cumva offtopic, pe mine m-a frapat coincidenţa denumirii ultimei piese, precum şi locul de unde erau acei deţinuţi cu detaliile din povestea mea :)
Păcat, pentru că te-ar fi surprins. Din câte am înţeles, este o manifestare cu precedent, aşa încât poate se va repeta şi anul viitor.
Adevărul este că eşti printre cei îndreptăţiţi să vorbească despre viaţa asta şi posibil să înţelegi mai bine decât mulţi alţii.
Ciudată coincidenţă :)
”Zgomotul cheii răsucindu-se spre libertate”...
Foarte frumos.
@Anna: Păcat (ori poate nu) că a fost o libertate de circumstanţă. Dar face bine şi-aşa, cred eu.
E ceva in fiecare care ne indeamna spre bunatate si frumos.. Si e superb cand sunt omuletzi care vad frumosul din alti omuletzi..si parca imi vine sa plang cand ma gandesc ca mi-am pierdut puterea de a vedea frumosul in oameni..
Foarte frumos ce ai povestit tu aici despre tine. Chiar ziceam unui prieten zilele trecute ca daca am un dumnezeu, atunci ala e bunatatea oamenilor. In ea cred orbeste.
@Andre: Eu cred că dacă ai avut puterea asta, ea nu a dispărut definitiv. S-a rătăcit, cel mult...
@ily: S-a vrut un post despre festival şi am căzut, încă o dată, pradă tentaţiei de a mă scoate în evidenţă :))
Şi eu cred, deşi se încăpăţânează atâţia să-mi demonstreze că greşesc.
Enregistrer un commentaire