Marţea gnomilor

De câteva zile de marţi încoace, înghit la crepuscul praf de stele, sperând zadarnic că în tălpile-mi bătătorite vor creşte, rând pe rând, elice fosforesecente cu care să-mi iau zborul spre Lună, spre a o învălmăşi în mişcarea ei perfect sincronă. Şi poate am să rătăcesc, de-am să prefac timpul în scrum, şi spre Phobos, şi spre Deimos, şi-am să le spun puţin din tine, ca să te recunoască atunci când se vor coborî, în scobitura umărului tău, spre a-ţi dărui un an lumină, unul din cei ce azi se află între noi.

Nu-i nicio marţi ca cea de azi, şi cum din noaptea cea mai stinsă n-a mai rămas niciun mister, o răpun, în seninătatea clovnilor ce plâng în spatele cortinei, cu un călcâi îmbrăcat în staniol. Junghiurile nu-mi dau pace şi-mi amintesc că nopţile albe aparţin unor vremuri de demult. Se-aude, printre versuri de folkist clujean, mai ştrengar ca toţi nebunii de alb ce-au alergat vreodată în pătrăţele albe şi negre, cântul dojenitor al primului tramvai. Îmi place să-l ascult de-aici, din mirosul de ciocolată albă, şi să creez oameni, în gând, pe care-i aşez dintr-un capăt în altul al tramvaiului. Unii cuminţi, alţii energici; unii apatici, alţii entuziaşti; unii somnoroşi, cu pleoapele căzute peste irisuri decolorate, alţii primăvăratici, mirosind a frezii visate. Niciunul insomniac, în afară de mine.

După ce l-am populat pestriţ, cu gnomi învârtindu-se ca nişte titirezi, cu ventriloci debordând de cuvinte de toamnă, cu vampiri la care scoţieni de peste canalul mânecii visează şi suspină, cu un folkist timid precum un carusel la început de drum, cu Otis al meu, ce poate are să se anime, păşind din viaţa pe care i-am furat-o, neştiutoare, în următoarea viaţă ce-i sălăşluieşte-n noduri, îl privesc din urmă. Se pierde în ceaţă, legănându-se. E-o hărmălaie aproape grotescă înăuntru, dar eu n-am să-mi asum maternitatea haosului purtat de-un vatman nevinovat pe şinele umezite de rouă. Poate doar la calendele greceşti, dar până atunci, mă mai gândesc. Unul dintre gnomi se va furişa pe fereastra deschisă şi-ţi va trage plapuma pe umeri. Şi-ţi va şopti ce eu nu pot, căci diguri de ciocolată albă se vor interpune de-acum încolo cuvântului iresponsabil.

Îţi va şopti să urci în primul tren ce pleacă în dimineaţa de mâine şi să te laşi dus. De când n-ai mai făcut asta? De niciodată? Păi nu crezi că a trecut deja prea mult de-atunci?