Noi doi şi Monte Cristo

Aveam trei ani şi puţin când a considerat de cuviinţă ca eu să mă iniţiez în tainele scrisului şi cititului. A fost probabil o defulare spontană, ori cel puţin aşa o văd eu acum, peste ani, a ceea ce s-a vrut a fi visul trunchiat al unui alt copil, dintr-o altă epocă, ce ar fi preferat să-şi tocească, într-o frenezie neînţeleasă celorlalţi, coatele pe băncile unui liceu aflat la zeci de kilometri depărtare, în loc să muncească pământul şi să ducă vacile la păscut. S-a întâmplat să-l bănuiesc de atitudine conspirativă, gândind că avântul lui era rezultatul unui plan bine pus la punct ce ar fi dus la împlinirea personală prin intermediul unei noi fiinţe, al uneia ce-i parte din sângele lui şi-n care el „citeşte” ceva.

Aveam trei ani şi puţin când eu învăţasem deja alfabetul, citeam din basmele lui Petre Ispirescu şi făceam ore nesfârşite de aritmetică, spre nedumerirea alor mei, completată fericit cu mulţumirea că măcar unul dintre copii poate fi astâmpărat. Ajunsese deja în poziţia ingrată de a fi folosit drept armă atunci când deveneam obositoare prin surplusul de energie ori prin ideile de mătrăşire a celui mai proaspăt membru al familiei pe care nu-l agream foarte tare tocmai pentru că îmi simţeam ameninţată supremaţia, până atunci conferită mie în întregime, printr-un acord multilateral tacit.

Nu mai sunt demult copilul de trei ani şi puţin, dar el este neschimbat. Are aceeaşi mimică din prima mea amintire care îl cuprinde, are aceeaşi privire pe care n-o pot săgeta mai mult de zece secunde, fără a mă podidi lacrimile, are aceeaşi iscuţime a minţii cu care m-a fermecat în primii ani ai vieţii mele, atunci când „facem o socoteală?” era întrebarea mea preferată.

Mă mişc greoi în bucătărie, căutând cu o disperare neevidentă pentru cei din jur cana din care obişnuiesc să beau de foarte mulţi ani încoace. Mamei i-a venit incredibila idee de a o oferi spre suport unor legături de leuştean, motiv pentru care s-a grăbit să-şi repare greşeala întinzându-mi cu un zâmbet vinovat pe figură un pahar ce mi-e străin. Emblema unui whisky faimos mă trăzneşte. Nu-mi pot lua ochii de la ea, căci îmi înfăţişează un domn cu joben, mergând hotărât către dumnezeu ştie ce. Nici nu contează.

Pe hol, un om mai om ca toţi oamenii merge la braţul celui pe care n-am reuşit să-l extermin în planurile diabolice din copilărie. Răsuflu uşurată, când ştiu că braţul lui îl sprijină mai bine decât ar fi făcut-o al meu. Îi lipseşte omului vlaga din oase, dar mimica, privirea, iscuţimea aceea a minţii... le recunosc şi-acum, deşi înfăţişarea ar putea să trădeze altceva. A râs cu poftă de descoperirea târzie a unora dintre noi, care ajung să se lase pradă lui Monte Cristo la vârste mult prea înaintate. Nu aş fi bănuit, nici într-o mie de ani, că ştie cine este acest domn ce nu are nimic de-a face cu lumea lui de-acum. N-ar trebui să mă mire, căci... e mai viu ca oricând.