O aripă, ultimul zbor

- Ştii unde eşti acum, amice? întreabă ea privind îngândurată spre clădirea de dincolo de bulevardul zgomotos, învăluită toată în fasciculi de lumină portocalie.
- Sunt cu tine. Acolo unde m-ai ademenit de-atâtea ori. Când mă gândesc că uneori mi-era teamă de gândul că într-o zi vom împărţi amândoi acelaşi acoperiş. Serial killer, mai ţii minte? La fel de bine puteai să fii şi tu unul.

Privesc amândoi, rotindu-se ca nişte titirezi de lut, spre cele patru puncte cardinale, pe rând. Dar niciodată unul spre celălalt. Le este teamă, căci niciunul dintre ei nu mai este acelaşi. De s-ar privi, şi-ar lua aripile şi-ar zbura din poveste, către alte jumătăţi. Dar nu pot face asta, căci ei sunt sortiţi unul altuia. Ori cel puţin aşa e colorată povestea lor. Şi-s prea multe cuvinte promise la mijloc.

- Este cea mai înaltă clădire din oraş, amice! spuse ea după o tăcere prevestitoare. Îi zâmbeşte sfidător, ridicându-şi braţele haotic, de parcă ar fi pe punctul de a-şi lua zborul. Dar e un zbor compromis, căci cineva îi priveşte de sus. Şi-acel cineva i-ar muştrului pentru toată tevatura de dinainte de a se cunoaşte, când s-au cerut unul pe celălalt, când rugăminţile nu conteneau.
- Pun pariu că tălpile tale n-au mai păşit pe un asemenea acoperiş. Calcă-l în picioare, amice, dansează-l, sari spre cer cu degetele răsfirate într-o încordare senină!

Fără să se mai asculte, fără să le mai pese că sunt acolo împreună, dau frâu singurătăţii din oase, cerând o altă şansă. Seamănă cu doi artişti rataţi ce nu-şi mai amintesc harul din sânge. Nu este nici dans, nu este nici zbor. Dar aduce cu o tentativă, aproape disperată, de evadare.

E dimineaţă. 23 august. 23, numărul magic. Michael Jordan, baschet, mână în gips, accident, zbor care nu mai e zbor, e cădere în gol. Amintirile se derulează prin faţa ochilor ei cu viteză supersonică. Ar vrea să le oprească pentru o clipă, căci le vede plecând, de la nivelul bordurii, în lume. Îşi vede ajunul ultimului Crăciun agăţându-se de cizmele mov ale unei tinere blonde căreia i se inundă obrajii. Vacanţa la munte, în cele mai frumoase culori de toamnă din viaţa ei, cerşeşte adăpost bătrânei ce stă pe o bucată de carton, la intrarea în metrou. Notele de la mulţi ani cântate doi ani la rând, anemic, s-au furişat în cutia de metal ruginit din faţa bătrânului ce cântă Valurile Dunării la acordeon. E-n scaun cu rotile şi cântă. Rău oameni, rău viaţă. Port Aventura face giumbuşlucuri la colţ de stradă, înveselind aparent trecătorii. Mereu i-a spus că vrea să plece, că locul în care sălăşluieşte e prea strâmt, că îşi simte destinul pus la colţ de ifosele unei domnişoare. Acum e liberă să guste lumina reflectoarelor. Sau lumina lumină, e totuna, dacă nu mai mult.

Dâra de sânge o sperie. Curge, cu amintiri ce nu pot pleca, nu încă, spre el. Are ochii pe jumătate deschişi şi îngână ceva.
- Ţi-am zis eu că singuri nu mai putem zbura! Ironic, nu?
- Vreau să vii joi, spuse ea testamentar. Şi a închis ochii, eliberând ultimele zile dinăuntru-i, în zvâcniri apocaliptice. Cele de pe urmă zile, negre şi mirosind a scrum, se îndreaptă toate către cei mai fericiţi dintre nefericiţii ce-şi poartă paşii printre ele.

Zborul cu o aripă nu e zbor.