Vânzătorul de cărţi

Dacă dumneavoastră chiar faceţi asta acum, atunci eu am să încep să cred că sunt un om special. Şi mi-a întins cartea cu o fermitate ce mi-a zdruncinat refuzul. Până nu demult singurele cuvinte pe care le-am auzit, chiar şi în momentele de singurătate, rostite de una şi aceeaşi voce, au fost dure, poate prea dure pentru un om construit dintr-un aluat cu totul altfel. Mă obişnuisem cu gândul că realitatea este, într-adevăr, alta, şi că viaţa este o junglă.

Dar omul acesta, cu barbă semi-căruntă, tunsă migălos şi într-o simetrie perfectă, şi cu ochelarii căzuţi pe nasul roşu, completând imaginea de dascăl al unor vremuri trecute ce şi-a dedicat viaţa întreagă bibliotecii încropite într-una din odăile acelea pe care ţi le imaginezi mirosind a carte şi a poveşti ce nu se mai vor „tăcute”, omul acesta, cu zâmbetul sincer, nu glumeşte. Tot ce-mi doresc este ca momentul să se consume odată. Să întind mâna, aşa cum se presupune că ar face orice om normal căruia i se acordă o astfel de şansă, să iau cartea, iar el, omul din faţa mea, să-mi dea peste mână, spunându-mi că sunt prea naivă. Este singurul scenariu pe care mi-l imaginez. Pentru că aşa, prietene, ai avea dreptate!

De pe copertă mă priveşte un alt om, un altul care a pledat pentru zâmbet şi încredere. Imaginaţia mea trebuie să fie de vină pentru tot ce mi se întâmplă acum. Îmi place mie să cred că tot ce trăiesc e aparte, că totul e o poveste, că sunt semne în orice împrejurare, când de fapt nu e nimic din toate astea. Şi totuşi, omul din faţa mea insistă să iau cartea. Poate că nu vi se pare ieşit din comun. Dar dacă v-aş spune că are pretenţia ca eu să iau cartea, să spun mulţumesc şi să mă întorc, într-una din zilele următoare, spre a o plăti, cu siguranţă câteva dintre gândurile voastre îl vor condamna. Unele îl vor eticheta drept un nebun căruia îi lipsesc ţiglele de pe casă. Altele, în schimb, se vor grăbi să-l ia de fraier.

Mie, însă, mi-a deschis ochii. Ştiu acum că oamenii sunt frumoşi şi că lumea, ori cel puţin lumea în care trăiesc eu, este exact aşa cum o văd eu. Gândind retrospectiv la momentul de astă seară, episodul îmi pare tragic, căci omul, vânzător atipic de cărţi, după cum el însuşi mi-a mărturisit, mi-a oferit întreaga lui încredere. Iar eu am fost suspicioasă. Eu am încredere în tine, ştiu că ai să te întorci. Tu nu ai încredere în tine? Când cineva pune problema astfel, nu-mi rămâne decât să constat, cu tristeţe dacă vreau, că eu sunt cea care are, în definitiv, o traumă.

Fiecare întâmplare aduce cu sine ceva. Nimic nu e degeaba. Cu celălalt om zâmbindu-mi de pe copertă şi privindu-mă neobosit, cu subînţeles, îmi îndrept paşii spre staţia de tramvai, mai aglomerată ca oricând. Mi-ar plăcea să le spun tuturor ce nouă poveste port cu mine. Să fie primit, domnule vânzător de cărţi! Să fie primit! I’ll be back! Mai abitir ca Scwharzeneger! Căci altfel povestea n-ar avea haz...