vendredi 3 octobre 2008

Exerciţiu

3 decembrie 2005. “N-am dormit deloc. Am vorbit vreo 4 ore cu un necunoscut. An easy-to-talk-to guy. Ana nu se dezice: 2 ore de crize la un cent pe minut. Cineva foloseşte bormaşina aici! Fuck! I can’t sleep anymore! And my head it’s just killing me! Să fie „Regina mamă” în seara asta la naţional? :-? That would save my day”...

Surprinzător sau nu, asta este una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Pentru că de atunci nu îmi mai este teamă de nimic. Poate doar de faptul că unele lucruri se schimbă, chiar dacă ne convine sau nu. Unii oameni dispar înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă.

Acea sâmbătă a fost seara unor descoperiri ce aveau să-mi schimbe viaţa irevocabil. Şi chiar dacă ziua a părut pe alocuri compromisă, Regina mamă a salvat-o de la a fi una oarecare, la fel ca multe altele. A fost seara când mi-am spus pentru prima oară că mi-aş dori să devin Olga Tudorache atunci când am să fiu mare. Dacă un om mă poate face să plâng şi să râd în acelaşi timp, înseamnă că omul acela mă trezeşte din trăirea mea de zi cu zi. Iar eu nu pot decât să asist încărcată de emoţie şi tocmai de aceea lipsită de puterea de a reacţiona la o scenă irezistibilă a cărei protagonistă sunt. Sunt sfioasă, de ca şi cum cineva mi-ar fi invadat intimitatea, dar ard de nerăbdarea aplauzelor îndreptate către omul care m-a cucerit.

Alături, se află un alt sfios. Un alt actor pe care îl descopăr, dar pe care nu am reuşit să-l urmăresc cum poate ar fi meritat, poate şi pentru că partenera de scenă l-a acaparat involuntar. De altfel, îl bănuiesc de o oarecare modestie care l-a ţinut în umbră, de data aceasta voit, pentru ca omul de alături să-şi primească seara triumfală. Marius Bodochi. Un nume pe care nu-l cunoşteam, dar care a rămas întipărit înăuntrul meu pentru totdeauna şi pe care m-am simţit îndreptăţită să-l urmăresc. Aşa că a venit rândul „visului unei nopţi de vară”... Muritori şi zei care nu se joacă, ci sunt ei înşişi pe scenă...

Prefer, fără doar şi poate, imaginea unui Marius Bodochi fermecător, uitând de sine şi interpretându-se, în acelaşi timp, departe de profanul unei lumi ce ne schimbă pe toţi... Şi vreau să uit de imaginea unui Marius Bodochi fatal, aşezat comfortabil pe o canapea, între două exemplare reuşite ale speciei umane pe care, cu tandreţea paternală specifică oricărui bărbat trecut de o anumită vârstă, le mângâia uşor pe genunchi, în mişcări circulare care mi-au răscolit stomacul. Zâmbetul lasciv, cerşind ceva mai mult decât o simplă conversaţie, şi privirile scurse pe formele armonioase ale celor două personaje, au fost, într-adevăr, cireaşa de pe tort. Chemarea către dormitorul prea puţin pretenţios al unui burlac din provincie care se află mereu pe drumuri şi care caută iubire. Inegalabilă interpretare.

Concursul PC News nu îmi solicită, ca atare, doar creativitatea, dar îmi testează şi capacitatea de a tolera adevăratul chip al unor oameni pe care îi descoperim doar prin prisma meseriei lor. Exerciţiu de cunoaştere, până la urmă. Sau de recunoaştere.

1 commentaire:

Mihai a dit…

si-mi arata ca povestile ireal de frumoase exista si nu numai in carti si chiar cu personaje pe care s-ar putea sa le stiu mai bine decat cred
si nu ca ar fi nevoie dar imi arata cat de norocos sunt ca te am langa mine