M-am întors din nou bombănind pentru că, în ciuda rugăminţilor mele autoritare, repetate cu o frecvenţă care pe el îl făcea doar să zâmbească resemnat, nu părea să aibă cea mai mică intenţie de a mă asculta. De altfel, mă şi ameninţase că nu va renunţa nicicând la obiceiurile lui şi că va trebui să accept ideea că în fiecare zi îl voi găsi cufundat într-un zgomot greu de suportat. Pentru că, spunea el, cei tineri nu concep că, odată cu trecerea timpului, simţurile slăbesc. Pentru că, oricât ar fi de neplăcut, viaţa se retrage din noi până ce nu mai rămâne nimic. Iar de când ea a plecat, parcă nici nu are puterea să se împotrivească.
Am intrat în casă strigându-l. Am intrat hotărâtă să-mi încep periplul războinic, deja ritualic, pe care l-aş fi dus la bun sfârşit fără remuşcare dacă nu m-ar fi izbit imaginea nemişcată, lipsită de reacţie şi contact cu exteriorul, a unui om pe care abia acum îl cunosc cu adevărat. Abia acum, când îl găsesc stând pe canapea, într-o aceeaşi poziţie pe care o ştiam de ani de zile, de ca şi cum ar fi încremenit astfel din ziua în care eu am apărut pe lume. Abia acum, când, pentru prima dată, nu-mi răspunde, deşi în mod normal însuşi sunetul cheii răsucindu-se îl provoca la conversaţie; dar asta se întâmpla de obicei... Pentru că acum nici el nu mai este.
„Il joue avec mon couer / Il triche avec ma vie / Il dit des mots menteurs / Et moi je crois tout ce qu’il dit”... Aceeaşi atmosferă de rivieră franceză de care fusese dintotdeauna fascinat... Ecranul imens de pe peretele îngropat în amintiri i-o oglindeşte aşa cum a iubit-o în tot timpul vieţii lor împreună. Râdea mereu de megalomania celor ce preferă lucrurile exagerate şi, cu toate astea, de îndată ce ecranul gigantic şi-a făcut apariţia, manifestându-şi spiritul autoritar, nu s-a dezlipit de locul pe care înainte îl folosea doar în momentele de meditaţie. Aceleaşi douăzeci de minute se derulau ore în şir sub ochii omului îndrăgostit precum în prima zi. Ea îi zâmbeşte de dincolo de sticla ce o ţine captivă, fredonându-i în şoaptă iubirea ce i-o poartă necondiţionat. De ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, dându-le şansa unei eternităţi împreună. De multe ori se ridica pe neaşteptate şi-şi apropia paşii greoi de chipul celei care îi fusese predestinată... probabil că atunci, abia atunci, simţea lipsa atingerii şi a emoţiei trăite alături de ea.
Acum stă nemişcat pe canapea. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, rostogolindu-se, zvâcnind a nerăbdarea regăsirii. Privind în gol la ecranul imens... în care ea îşi continuă la nesfârşit trăirea... acolo unde, fără să ştie, se va duce şi el... Abia de aici începe călătoria lor împreună...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire