Poate că este vina primilor oameni pentru ceea ce suntem noi acum. S-ar putea ca cineva, acolo sus, să mă privească dojenitor dezaprobând îndrăzneala ce-o dovedesc învinovăţindu-i creaţia pentru haosul în care fiecare dintre noi se complace nonşalant. Dar de la ispitirea lor a pornit totul. Nemulţumirea lor a devenit nemulţumirea de mai apoi, tipică omului încă din naştere. Pentru că eu nu aş numi-o curiozitate.
Nu ne-ar fi fost, oare, mai bine goi? Lipsiţi de orice urmă de frustrare şi ingratitudine manifestată faţă de cel ce a binevoit să ne dea viaţă... Lipsiţi de grija exacerbată pentru perfecţiune şi de teama de eşec... Lipsiţi de nevoia, justificată până la urmă, de a găsi un ţap ispăşitor pentru răul din viaţa noastră.
Poate că astfel capacitatea de înţelegere şi de acceptare a propriei persoane ar fi fost principalul adversar al tiparelor instituite de societate. În definitiv, tot oameni. Ca noi.
Poate că astfel mi-ar fi fost mai uşor să mă privesc în oglindă cu ani în urmă, când evitam contactul cu orice suprafaţă menită a-mi reflecta trupul, şi nu aş fi ajuns să mă tratez cu indiferenţa pe care o merită orice lucru care este nelalocul lui; indiferenţă ce putea fi uşor confundată, la un moment dat, cu o ură îndreptată spre oameni din jurul meu, care au contribuit la crearea formelor voluptoase, spre oameni ce îi desconsiderau pe cei ca mine, dar mai ales spre mine, cea care nu ştia să fie altfel. Din momente de genul celui despre care vorbesc, copiii (pentru că pe atunci eram încă un copil, dacă nu cumva încă mai sunt şi acum) îşi pierd personalitatea şi caută să devină unul din toţi ceilalţi, cei acceptaţi. Pentru că, până la urmă, asta ne dorim cu toţii. Să devenim parte integrantă a societăţii, înlăturând orice detaliu care ar putea duce la discriminare.
Iar dacă asta înseamnă eliminarea kilogramelor în plus, care se traduce de multe ori prin prin reducerea excesivă a centimetrilor de oriunde, atunci nu ne rămâne decât să ne supunem în tăcere. Şi cum orice nemulţumire este rapid speculată de ingenioşi, oricine cade pradă unei astfel de intenţii capătă informaţia necesară şi, poate mai important decât atât, soluţia salvatoare.
Copile care nu au ajuns încă la perioada pubertăţii se zbat să-şi menţină silueta apelând la trucuri ce le vor aduce în rândul celor la care aspiră. Medicamente, renunţare la orice tip de răsfăţ culinar, şi adeseori înfometare. Tragedia abia aici începe, deşi nu este încă momentul ca ea să fie conştientizată de persoana în cauză. În schimb, este cu totul acceptată şi susţinută de cei care o promovează. Adevărul este că tragedie este pentru cel ce o trăieşte, comedie este pentru restul.
Mă găsesc acum în ipostaza de a recomanda o metodă de slăbit. Am vrut concurs, aşa-i? La distanţă de doar un click stă îndemnul meu către plasturi de slăbit. Ştiam de existenţa celor cu efecte miraculoase asupra fumătorilor. Dar iată că ingeniozitatea despre care vorbeam mai devreme depăşeşte orice limită şi pare să se adapteze mult mai uşor decât mă adaptez eu schimbării anotimpurilor. Şi nu sunt orice fel de plasturi, ci unii bazaţi pe o tehnologie transdermală. De ca şi cum pe ea, cea care îşi stabileşte astfel de scopuri măreţe, o interesează. Cu extract de ceai verde care accelerează metabolismul. Acesta ar putea fi argumentul suprem, pentru că un minim efort de memorie îi va aminti de norocul altora, cu arderi rapide. Care va să zică, metabolismului ei nu-i va strica o mână de ajutor.
Îmi place ceaiul verde. Dar îmi place ori de câte ori miroase a el şi a povestea în care am încăput amândoi, fără efort. Îmi place ceaiul verde, dar numai atunci când pot să mă cufund în aburii ieşind din ceaşcă spre marea mea emoţie, chiar dacă aduc cu ei aroma florilor de iasomie...
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire