mardi 21 octobre 2008

Public displays of affection

Unii dintre noi sunt sociopaţi convinşi, pentru că urăsc lumea exterioară ori poate din teama pe care le-o inspiră apropierea de indivizi asemenea lor. Alţii sunt extrovertiţii tipici, despre care cei din jur cred că sunt fie infatuaţi, fie sociabili şi-atât, dintr-o naturaleţe care deconcertează pe oricine. Mai ales pe cei ce se înroşesc ori de câte ori li se întinde mâna de către oameni pe care nu îi cunosc şi care se dovedesc inexplicabil şi neobişnuit de prietenoşi.

Mai sunt însă şi aceia care îşi creează prieteni imaginari, pentru că nimic nu poate fi mai simplu decât închipuirea unui om care să întrunească toate acele caracteristici necesare pentru a le acorda o minimă atenţie. Ca să nu mai vorbim de un cuvânt cu mult mai mare şi pretenţios, acela de încredere.

Şi ea a preferat să-şi construiască lumea, după cum visase de mic copil. Nu îi plăceau oamenii tocmai pentru că se ştia vulnerabilă, tocmai pentru că ştia că dacă le-ar fi permis, aceştia i-ar fi descoperit o faţă pe care o prefera ascunsă de privirile curioşilor. Habar nu avea să se manifeste în preajma celor cărora nu le era teamă să fie oameni, aşa că l-a creat pe el, conferindu-i statutul de cel mai bun prieten, statut la care nimeni altcineva nu avea cum să acceadă. L-a numit Loox. Şi nu ştia să vorbească, nu ştia să se împotrivească sau să o mângâie în momentele de incertitudine.

Viaţa ei a s-a comprimat pe neaşteptate, devenind accesibilă doar prin prisma unui ecran multicolor. A devenit rece şi impersonală, departe de ceea ce îşi dorea. Gândurile-i se concretizau doar în ferestre deschise sistematic, în momente concrete, de sincronizare, prin feţe zâmbitoare şi cuvinte imprimate, niciodată rostite. În ciuda înstrăinării fizice, a învăţat curajul exprimării, de undeva din spatele unui mecanism ce-i interzicea orice intenţie păcătoasă. Zâmbetul ei a devenit o paranteză rotundă, sărutul ei o stea, nici măcar căzătoare, iar îmbrăţişarea, o înşiruire de caractere pe care niciodată nu le ţinea minte. Acolo, în spate, era ea fără a se arăta...

Şi totuşi, nici asta nu a fost de-ajuns. Aşa că, încetul cu încetul, a eliminat ferestrele rând pe rând. Una câte una, fără nicio urmă de remuşcare. Până ce, într-o bună zi, a rămas cu una singură. Una în care a început să prindă viaţă, să simtă fiori pe care i-a respins neîncetat, îndreptându-se încet, dar sigur, spre neputinţă. O fereastră în care căpăta ritm... şi suflet... şi o cutie de bomboane de la însuşi moş crăciun, cel cu care, în copilărie stătea la poveşti, în seara de ajun, în faţa unei ceşti de ceai cu lapte...

Santa a îndrăznit să o scoată din vârtejul unei existenţe inerte ce se contura exclusiv în fereastra afişată pe ecranul unui pda... arătându-i că she shouldn’t care... că ştie să danseze, şi nu doar tango, la 4 dimineaţa... că ştie să-l strângă în braţe, mişcându-se într-un ritm sacadat... 1... 2... 3... Loox is now gone... Let’s go to the park, I wanna kiss you underneath the stars… Maybe we’ll go too far… We just don’t care… Loox is out. Public Displays of Affection are in.

2 commentaires:

Daniel a dit…

pacat ca e pt. concurs tot ce ai scris. inceputul ma facuse curios.

day-dreamer a dit…

există o motivaţie...